Scrierile Părintelui sunt o punte între om şi Dumnezeu, o cale deschisă înspre dincolo, un reper spiritual prin care omul este chemat la unitate ontologică cu Dumnezeu.
Deşi Cuvintele Părintelui poartă nuanţa inconfundabilă a personalităţii sale duhovniceşti, sunt, în acelaşi timp, purtătoare de ceea ce este mai profund şi universal în umanitate. Niciodată nu sunt confiscate în registrul psihologic şi sociologic, chiar şi atunci când foloseşte termeni specifici gândirii umaniste (a se vedea, în acest sens, capitolul despre Antropologie). Ele manifestă spontaneitatea şi nesfârşita varietate şi bogăţie ontologică a fiinţei, la care, însă, poţi avea acces doar prin exerciţiul discernământului ascetic. Cuvântul Părintelui adună la un loc respiraţia sufletului omenesc şi duhul harului dumnezeiesc. Cea dintâi exprimă foamea şi setea ontologică a omului după veşnicie, iar cea de-a doua, adică harul, aşează făptura în dezmărginirea dumnezeiască.
Răspunsurile Părintelui nu suferă de echivoc! Nu lasă loc interpretării! Sunt tranşante şi tăioase până acolo încât par a nu mai lăsa loc dialogului! Și, totuşi, reuşesc să nu ştirbescă întru nimic libertatea destinatarului!