Pictura Parintelui Arsenie Boca

1/7

          "Rostul picturii în biserică tocmai aceasta este de-a atrage, prin însuşirile ei de artă a frumuseţii, ochiul şi interesul omului către problema centrală a mântuirii sale.

          Drept aceea ochii Mântuitorului, din locul cel mai înalt, al Pantocratorului, „te văd” în orice punct al bisericii te-ai duce.

     Pictura cu posibilităţile ei, vrea să ilustreze prin aceasta, dogma Bisericii, că Dumnezeu „te vede” oriunde te-ai duce sau te-ai ascunde de El, ca să faci rele în voie.

        Dacă mâna omenească poate arăta plastic acest fel de vedere, poate că tu, privitorule, vei fi mai atent la faptele tale şi vei ţine seamă că „te vede Dumnezeu”, oriunde, oricând şi din totdeauna.

      De aci nu mai e decât un pas până la altă dogmă a Bisericii: a atotprezenţei lui Dumnezeu, cum mărturisea sfântul Pavel atenienilor că „În El trăim, ne mişcăm şi suntem”.

         Dimensiunile bisericii cresc până la dimensiunile Creaţiei. Natura nu e autonomă ci e creaţia lui Dumnezeu. De asemenea şi omul nu e numai natură sau capătul unei evoluţii, ci e şi fiul lui Dumnezeu, Căruia ne şi rugăm numindu-L „Tatăl nostru”. Iar „evoluţia” lui tocmai de aci începe şi-i fără de sfârşit. Nicidecum nu se termină totul cu mormântul.

De aceea „Pantocratorul”, Iisus Hristos, trebuie văzut primul când intri într-o biserică. Pictorii Îl şi reperezintă mai mare, ca scară de proporţie faţă de restul picturii, nu numai vrând să biruie distanţa ci să-I evidenţieze şi importanţa.... .

     

     .... În istoria artelor avem răsfrânt pe chipul Pantocratorului şi ideologia timpului. Pantocratorul era un suveran sever, chip încruntat, ca un Împărat de care oamenii să se teamă. Neajunsul era că pierdea tinereţea cea veşnică de pe chip, ca de pildă la Ravena.

S-a întâmplat şi cazul invers, ca în vremea romantismului, când chipul Domnului Hristos devenea chipul unui bărbat frumos, asemenea oamenilor, fără adâncime divină.

O greutate a chipului Domnului Hristos o mai constituia şi etnicitatea pictorilor. Grecii puneau, în mod reflex, ceva din etnicul şi clasicitatea artei lor; ceea ce caracterizează stilul bizantin până astăzi. Perioada Renaşterii chiar a pus preţ pe această etnicitate a pictorilor în reprezentarea chipului Domnului Hristos. Domnul Hristos seamănă cu pictorul şi cu naţionalitatea lui. Exemplul cel mai izbitor al genului l-a dat un pictor ungur, Muncaci: Iisus înaintea răstignirii, privind pe cei doi tâlhari răstigniţi deja. Operă de mare valoare cu subiect religios.

     Chipul bisericesc al Pantocratorului caută, cum cere Hegel în Estetica lui, un chip universal al omului, al tuturor oamenilor, de toate neamurile. Toate nemurile, toţi oamenii să-şi recunoască în El chipul lor de obârşie, chipul devenirii lor eternitate. Grea temă şi poate cea mai grea a picturii. Leonardo da Vinci a prins această notă în Cina cea de Taină, într-un desen, dar în pictură n-a mai prins îndeajuns această rezolvare. Michelangelo a izbutit acest chip universal al omului, în chipul lui Adam, la creaţie".

           text scris de Parintele Arsenie Boca, preluat din cartea "Biserica de la Draganescu - Capela Sixtina a Ortodoxiei Romanesti"