​

 

      Deşi vorbeşte despre călugări, Părintele Arsenie are în vedere pe tot omul sau firea omenească în general. Prin urmare, observaţiile Părintelui sunt aplicabile şi în afara mănăstirii. Căderea din viaţa duhovnicească, presupusă de voturile monahale, însemnează eşuarea omului, preponderent, în planul biologic şi în cel psihic, unde guvernează, determinist, instinctele. „Calea bolilor reale sau fictive e deschisă. Nevrozele rod temeliile liniştii, pomenirea lui Dumnezeu scade, sufletul se destramă. În felul acesta ne trezim scoşi din planul religiei şi aruncaţi în domeniul patologiei psihice” (63).      „Practica vieţii monahale”, ca de altfel toate scrierile Părintelui Arsenie, nu este asimilabilă la nivel de teorie. Ea nu poate fi nici teoretizată, nici memorată. Cuvintele ei se desfac, sensurile ei se arată doar atunci când dobândesc un chip concret în vieţuirea zilnică. Cu aceste gânduri, încredinţez osteneala Părintelui Arsenie, cuprinsă în această carte, atât monahilor cât şi mirenilor, ca un îndreptar spre mântuire.

 

† G U R I E

Episcopul Devei şi Hunedoarei

​