Tot timpul îl simt pe Părintele aproape!...

E deja trecut demult înspre seară... O seară de ianuarie chemând a primăvară, într-un sat în care parcă toate s-au aplecat spre rugăciune. O linişte din aceea ancestrală, în care se sfinţii şi oamenii trebăluiesc laolaltă, spre slava lui Dumnezeu, iar spre noapte se retrag la priveghere...

Bat la poarta Mariei Nistor... E una din credincioasele din Gura Văii – sătuc pitit în tâmpla Făgăraşului –, care l-a căutat, ani de-a rândul, pe Părintele Arsenie Boca, pe unde acesta îşi purta pribegia. Mi se deschide o poartă mereu în aşteptare de oaspeţi, dincolo de care regăsesc o lume cu apartenenţă de sinaxare.

Maria Nistor are 62 de ani. Vine, ca loc de baştină, dinspre Şercăiţa (aproape de Gura Văii, de altfel, unde s-a căsătorit). 25 de ani a lucrat în comerţ, mai precis în panificaţie, crescându-şi cu mult drag şi credincioşie cei trei copii, şi ei rod al rugăciunii Părintelui Arsenie. Şi ea, ca toţi ucenicii Părintelui, ştie că are ajutor de nădejde, Acolo, în Împărăţie, de la cel căruia i-a fost fiică duhovnicească şi pentru care nu a precupeţit niciun efort, niciodată...

„N-ai epilepsie, mă! Ai mâncat ouă băgate în var!”

De Părintele Arsenie Boca auzise de la un văr de-al soţului ei, din Bucureşti. Tocmai pierduse prima sarcină... Traumatizată şi lipsită de sens, căuta cu disperare un sprijin, o cale de scăpare spre viaţă. Atunci i s-a spus că e un Părinte cu mult har de la Dumnezeu, undeva pe lângă Bucureşti. Auzea pentru prima oară, atunci, de Drăgănescu. O localitate ce îi va deveni apoi extrem de familiară, cercetând-o, începând cu anul 1972 şi până în anii din urmă.

Rănită, însă cu fărâma de nădejde în suflet ce-i încolţise din povestirile vărului, ajunge la Drăgănescu. Aceasta avea să fie întâlnirea ce îi va schimba viaţa! Discuţia nu a fost una extraordinară. I se spusese să meargă la Victoria (foarte aproape de Gura Văii), unde era un medic foarte bun, pe care îl cunoştea Părintele Arsenie, apoi, după ce rămâne gravidă, să se întoarcă la Drăgănescu.

Peste doar puţină vreme, începe tratamentul cu doctorul respectiv, din Victoria, după care se porneşte din nou spre Drăgănescu... „De atunci – ne spune Maria Nistor –, din ’72, în tot anul, până în ’89, am fost la Sfinţia Sa. Dar n-am ascultat de Sfinţia Sa prea mult, că numărul copiilor nu l-am împlinit; am numai trei copii.”

Iar ajutorul Părintelui Arsenie s-a revărsat, apoi, ca un şuvoi de binecuvântare asupra sa şi a întregii familii.

„Am fost cândva la o nuntă la o soră de-a mea, unde am mâncat ceva – nu ştiam exact ce –, dar mi s-a făcut rău şi m-am dus la spital, îşi aminteşte doamna Maria. Mi-au făcut cei de acolo ce tratament mi-or fi făcut şi au zis că am epilepsie. Îndată după aceea, m-am dus la Sfinţia Sa, la Bucureşti, şi i-am zis ce am păţit şi ce îmi spun doctorii.

Părintele Arsenie se uită la mine şi-mi zice:

Hai, mă, hai! N-ai epilepsie, mă! Ai mâncat ouă băgate în var!

Acesta a fost primul ajutor pe care l-am avut de la Sfinţia Sa...

Având probleme cu sănătatea – iar Părintele ştia asta! –, tot atunci, mi-a spus să ţin regim; şi am ţinut, cum mi-a spus Sfinţia Sa.”

„Chiar dacă-i la etajul patru, nu-i nimic. E foarte bun cel de cărămidă!”

La un moment, una din fete, Geta, se îmbolnăveşte destul de rău şi dă în hepatită. A încercat pe la tot felul de medici, însă în zadar. Boala se tot agrava. Şi nimeni nu-i găsea leacul.

„Nu-i trecea sub nicio formă, îşi continuă Maria Nistor povestirea. Medicul mă tot întreba:

– Doamnă, ce-i daţi? Ce-i daţi la copila asta?

Eu în comerţ am lucrat şi venea la mine:

– Ce-i daţi, mă, femeie, la copilul ăsta, că nu-i trece boala deloc-deloc-deloc?

Am venit acasă şi-i spun mamei:

– Plec la Bucureşti, la Părintele Arsenie!

Am ajuns la Părintele, şi Părintele îmi zice:

– Mă, eu ştiu, mă, că tu eşti foarte supărată şi că mâncarea o fierbi şi faci tot ce poţi... Dar de ce face naveta fetiţa asta şi pierde trei ore dimineaţa şi trei seara?

Şi zic:

– Face naveta la Recea, Părinte, la şcoală!

– Din momentul ăsta, te duci acasă şi n-o mai laşi să facă naveta, dacă vreţi să n-o pierdeţi!

Eu, în gândul meu, m-am mâhnit tare şi-mi ziceam: Mă duc acasă, dar cum s-o mut în oraş? Eram împrăştiată cu totul. Era foarte greu pe atunci să te muţi la o şcoală în oraş, din sat. Îţi trebuia mutaţie, tot felul de formalităţi...

Dar Părintele zice:

– Lasă, mă, că-l ai pe taică-tău. E nepoata lui, ţi-o ia el în spaţiu!

Mie nici prin cap nu-mi trecuse că tata ar putea să o ia!

Am venit acasă, am ajuns noaptea, târziu. Şi ne-am adunat cu toţii aici, cu bărbatul meu şi cu mama:

– Uite ce trebuie să facem: trebuie să ne ducem în Făgăraş să vedem dacă vrea tăticul să o ia pe fetiţă în spaţiu, că nu-i scade timolul din cauza oboselii...

Ne-am dus. Ne-am dus la consiliu – secretarul sfatului era client de-al meu, venea şi lua pâine de unde lucram eu. Şi ne-am dus la el şi îndată m-a întrebat:

– Ce-i, doamna Nistor? Ce aveţi?

Zic:

– Am venit să facem cumva, să o aduc pe copilă în Făgăraş. Să o ia bunicul ei în spaţiu, că după aceea vreau să îmi fac un apartament.

Şi am reuşit... Tot prin Părintele!”

Altădată, voiau să îşi cumpere un apartament. Şi nu se puteau hotărî ce apartament să ia. Găsiseră unul de cărămidă, care le-ar fi plăcut, oarecum, însă era la etajul patru. Însă... „tot Părintele mi-a spus până şi ce apartament să iau, ne spune doamna Nistor. Am fost la el şi, de cum mă vede, îmi spune:

– Aveţi, mă, de ales, ce apartament să cumpăraţi. Dar cărămidă să luaţi! Chiar dacă-i la etajul patru, nu-i nimic. E foarte bun cel de cărămidă! Să-l luaţi!

Şi nu îi spusesem nimic de apartament...”

„Ieşiţi acum! Că vă duce şi toată ziua o să staţi la Miliţie!”

Mama doamnei Nistor trecea şi ea printr-o grea încercare. Cu povara bătrâneţilor, operaţia ce se impunea ar fi devenit destul de riscantă. Unde să afle ajutorul, dacă nu la Părintele Arsenie?

„Am mai fost cu fetiţa cea mare, cu Geta. Părintele, la momentul acela, era foarte persecutat de Securitate şi nu vorbea cu toată lumea. Am fost şi cu bărbatul meu atunci, dar Părintele n-a vrut să vorbească decât cu Geta şi cu încă o femeie.

Geta o întrebat:

– Părinte, o avem pe bunica bolnavă. Ce să-i facem? S-o operăm sau să n-o operăm?

– Operaţi-o, mă, operaţi-o! Că trei ani şi jumătate mai durează, că aveţi lipsă de ea, mă! Încă mai aveţi lipsă de ea!

Şi o durat şapte ani! Dar n-o ştiut, săraca. Cam aşa ne-o dat de înţeles Părintele, să nu-i spunem, că se supără foarte rău. Era înaintă în vârstă...

Am găsit un medic foarte bun din Moldova şi a trecut cu bine şi problema cu mama.”

Tot cu Geta va ajunge la Părintele Arsenie şi pentru a se orienta către ce şcoală să urmeze. Fata voia să dea la Securitate. „Sub nicio formă n-o fost Părintele de acord!, ne spune Maria Nistor. Tăicuţului i-o zis:

– Mă, te duci acasă şi-i spui că nicicum! Şi dacă nu vrea să v-asculte, o să-şi câştige ea cumva existenţa...

Şi s-a dus şi ea, până la urmă, la Părintele şi Părintele i-a spus:

– Mă, acolo se execută, nu se discută! Şi tu, cum eşti iute de fire, n-ai ce căuta tu acolo!

Odată am fost numai să-i mulţumesc pentru că m-a ajutat să am copii. Am fost atunci, am intrat doar, i-am dat mâna şi am plecat. Când am ieşit de acolo, maşina Securităţii o trecut prin faţa noastră!

Şi ne-a zis Părintele:

– Ieşiţi acum! Că vă duce şi toată ziua o să staţi la Miliţie în Bucureşti şi sunteţi de toată minunea!

N-am trecut hotarul Bisericii, că Miliţia o şi oprit în faţă...

Ştia Părintele! Era foarte conştient de ce se va întâmpla!”

„Mă, voi n-aţi venit la mine, mă! Că voi aţi venit cu treabă la Bucureşti...”

„Tot aşa, într-o seară, am ajuns cu cursa de nouă şi jumătate în gara Făgăraş, să plec spre Drăgănescu, şi era acolo un grup de femei pe care le-am întrebat:

– Mergeţi la Bucureşti?

Mi-au răspuns că da. Şi-atunci am întrebat:

– Mergeţi la Drăgănescu?

Au zis:

– Nu! Mergem, că avem treabă!

Când am ajuns în Drăgănescu, sigur că şi ele tot acolo mergeau. Tot cu tramvaiul 2, tot cu ce am mers şi eu.

Şi când am ajuns, Părintele le-a spus:

– Mă, voi n-aţi venit la mine, mă! Că voi aţi venit cu treabă la Bucureşti...

Au înlemnit ălea!

– Păi, Părinte...

– Măi, dar era o singură femeie! Ce-aţi crezut că vă face? N-aţi văzut că totuşi nu-i de speriat? Nu-i o femeie care să pară periculoasă...

După aceea, noi tot mergeam la Mănăstire la Sâmbăta, cât eram acasă. Iar drumul la Sâmbăta îl făceam tot pe jos şi. La un moment dat, Părintele Arsenie, ne-a spus:

– Nu mai e timp de a vă duce pe jos, singure. Nu mai e! Sunt timpuri tot mai grele!

Şi exact aşa a zis:

– Că de venit vine, de ţinut nu ţine mult, de voi va fi cum va fi, dar de copiii voştri va fi grav.

Exact aşa a spus! Şi aşa s-a ajuns astăzi. Vai de copiii noştri, cât sunt de împrăştiaţi printre străini...

Altădată, ne-a zis aşa:

– Mă, să vă duceţi şi să spuneţi la copiii voştri că se va lua apa de pământ. Va rămâne izvorul de sus, de la chilie, şi aici, jos.

Unde e izvorul Părintelui Arsenie... Aşa ne spunea:

– Apa din jurul Făgăraşului se va lua.

Şi am întrebat:

– Când se va lua apa, Părinte?

Şi ne-a zis:

– Când va fi voia lui Dumnezeu...

Şi a mai zis:

– Pentru copiii voştri, mă – de câteva ori o tot repetat – va fi foarte greu!

Şi să ştiţi că m-am tot gândit... Nu era de acord să plece copiii din ţară, să se căsătorească cu naţii străine. Asta era ambiţia Sfinţiei Sale şi zicea:

– Mă, să nu se înstrăineze!

Şi zicea:

– Iar când se vor închide graniţele, să vină acasă...

Eu l-am întrebat şi pe Preasfinţitul Daniil de copiii aceştia, ai mei, care sunt departe de ţară, dacă să-i chem înapoi. Şi o zis:

– Mă, deocamdată au de lucru... Când n-or mai avea şi n-or avea cu ce trăi, să vină. Dar acum încă mai e... Nu se va întâmpla încă nimic deosebit!

Numai Tatăl Ceresc ştie. Spunea şi Părintele:

– Mă, o să vedeţi! La Dreapta Judecată o să fiu de faţă!

Aşa că aşteptăm să ne ducem dincolo, să fie cu noi...”

„Strigaţi-mă de oriunde m-aţi striga, că eu am să fiu cu voi!”

„Altădată, m-am dus şi i-am zis:

– Aşa-s de rele, Părinte, fetele, de nu ştiu ce să mă fac cu ele!

Şi Părintele a zis:

– Mă, bate-le la fundul gol, că hainele costă bani! Şi-aşa-i curtea aia atât de mare!

Vă daţi seama!... Sfinţia Sa nu fusese niciodată în curte la noi!

Şi o mai zis:

– Ce vrei, mă? Să-ţi arăt că vă ţin de mână uite-aşa?

Şi o pus mâna aşa, pe mâna mea.

– Ce vreţi mă, să vă arăt că sunt cu voi?! Vă ţin de mână şi vă ajut, mă! Sunt, mă, sunt! Strigaţi-mă de oriunde m-aţi striga, că eu am să fiu cu voi!

Şi o fost! Pentru noi, pentru casa noastră, cel puţin. Încet, cum am putut, dar le-am făcut pe toate. Şi când am zis că nu am, cum o zis Părintele, atunci mi-o dat ce am avut nevoie! Am avut serviciu, m-am mulţumit şi cu puţin...”

„Lasă, mă, că ăsta-i începutul. Să vezi tu sfârşitul care va fi!”

Din desele peregrinări la Drăgănescu, Maria Nistor îşi mai aminteşte un lucru interesant, legat de relaţia Părintelui Arsenie cu Părintele Bunescu. „Vă mai spun o treabă... Nu o fost o dată să nu facă Părintele Arsenie ascultare de Părintele Bunescu! Am fost odată la Drăgănescu şi o zis Părintele Bunescu Părintelui Arsenie: Părinte, două minute! Atât vă dau voie! Două minute! Iar Părintele Arsenie ne întindea mâna, ne binecuvânta şi plecam. Vă spun: totdeauna o plecat capul! Şi aşa ne-o învăţat şi pe noi... Mă, capul plecat sabia nu-l taie! Aşa ne spunea. Fă ascultare şi pleacă...”

Acest lucru avea să îl înţeleagă foarte bine, puţin mai târziu, doamna Nistor. La serviciu, una dintre colege, care îi făcea demult şicane, pune la cale o nenorocită de capcană, în care urma să ajungă, cu consecinţe dintre cele mai grele.

„Mi-o mai spus Părintele că pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Eram la serviciu şi o colegă o trimis controlul pe mine... Şi nu a fost numai asta. Mi-o pus bani în gestiune, să mă dea pe mâna miliţiei. Şi au venit cei cu controlul. Abia intrasem în magazin, nu făcusem nici inventarul. Dar aveam dreptul la 400 de lei, în sertare, ca să dăm rest. Am scos sertarul cu bani, am aruncat peste nişte zdrenţe, nişte hârtii şi, când mi-o făcut facă inventarul, mi-a găsit minus 150 de lei. Dar eu aveam în plus patru sute!... Vă daţi seama ce se întâmpla cu mine dacă îmi găsea toţi banii aceia?! Au fost nişte treburi pe care Părintele le-a prevăzut şi m-o ajutat.

Toate acestea mi le-a făcut colega cu care eram! După ce o plecat domnul acela, cu controlul,  i-am zis:

– Stai tu, Lenuţă, că eu n-am venit aici să te fur pe tine sau să fur Statul. Eu am venit să lucrez, că am trei copii şi vreau să-mi întreţin familia. Tu ce-ai crezut? Că eu am venit aici, să te fur pe tine? Nu-i nimic, lasă...

Atunci, am luat cutia cu bani, i-am scos în faţă, am pus banii lipsă şi i-am spus:

– No, uite, închidem acum magazinul şi mergem la preot şi dăm slujbă. Dacă sunt eu vinovată, să cadă pe mine, dacă nu, să cadă pe cine e vinovatul.

Şi aşa am şi făcut. Ea se purta ca şi când n-ar avea nimic pe conştiinţă. N-a trecut bine o zi, că a venit bărbatu-său să-i spună să se ducă la spital că una dintre fete – avea două fete – şi-a tăiat venele la mână. A treia zi, a venit bărbatu-său să-i spună că aia mare o plecat cu un ţigan. Iar toamna, ea a căzut din car şi şi-a fisurat şira spinării. Atunci, m-am dus la Bucureşti şi i-am spus Părintelui ce am păţit. A zis Părintele:

– Lasă, mă, că ăsta-i începutul. Să vezi tu sfârşitul care va fi! Ea o vrut să facă mişto de tine, dar mişto-ul l-a făcut pe pielea ei, nu pe a ta! Foarte bine i-ai spus că tu te duci să lucrezi, nu să furi! Bine i-ai spus! Lasă-le, mă, lasă-le, că toate vin la rândul lor!

Şi a mai zis:

– Şi şefele alea mari pe care le-ai avut acolo... O să le vezi tu!

Aşa a şi fost. Una-i moartă, şi cealaltă şi-a lăsat familia, cu două fete mari... Tot ce mi-a spus Părintele s-a întâmplat!

Pe mine m-a ajutat foarte mult Părintele! Atâta, că nu am ascultat, că n-am avut numărul copiilor – de asta îmi pare rău cât voi trăi.”

„Vezi că pe tine te lasă motorul...”

Am rugat-o pe doamna Maria Nistor să ne istorisească şi câte ceva din întâmplările, sfaturile pe care le-a auzit cât a fost la Drăgănescu, din întâlnirile Părintelui Arsenie cu alţi credincioşi care îl căutau.

„Foarte mult insista Părintele pe numărul copiilor. Şi să se lase oamenii de băutură...

O venit odată o familie. Cred că băiatul era inginer, şi prietena lui terminase filozofia. Şi când au intrat în biserică, Părintele a zis:

– Mă, cum vreţi s-o luaţi pe fata asta în familia voastră?

Ei au spus:

– Părinte, e crescută de o bunică!

Şi zice Părintele:

– Tocmai, că-i crescută de bunică! Dar ia întreab-o tu dacă ştie Tatăl nostru?

Ea a zis:

– Nu ştiu, Părinte!

Toată biserica am rămas muţi! Şi Părintele zice apoi:

– Bine, tu, Tatăl nostru nu-l ştii.

Şi apoi zice către mama băiatului:

– Ia întreab-o dacă ştie filozofia de la coadă la început şi de la început la coadă...

Ei au mai încercat:

– Păi o fost crescută de bunică...

Dar Părintele iar i-a zis fetei:

– Mă, ai trecut pe lângă nu ştiu câte biserici – şi o zic câteva nume. De ce n-ai intrat o dată, să vezi proştii ăia ce fac acolo? Sau să aprinzi o lumânare sau, pur şi simplu, de curiozitate...

Apoi, a spus mamei:

– Treaba ta, dar la mine să nu vii plângând!

Şi băiatului i-a zis:

– Vezi că pe tine te lasă motorul – adică inima.

În al doilea an, eram de Izvorul Tămăduirii, sus, şi i-am văzut din nou, pe mama şi băiatul acela. Nu ştiam că-s făgărăşeni. Şi a venit mama la mine şi mi-a spus:

– Doamnă, aţi fost acum doi ani la Părintele şi eraţi când o zis să nu iau noră? Dacă o luam, eram de pomină.

Îi spun:

– Doamnă, îmi amintesc...

Şi mi-a spus doamna aceea:

– Tot ce mi-a spus Sfinţia Sa s-o împlinit! Şi cu băiatul..., dacă nu mă duceam cu el la doctor, făcea preinfarct!”

„Clătitele făcute în post i-o ars faţa Maicii Domnului!”

Un părinte, un viitor preot pe atunci, a venit la un moment dat şi a zis că vrea să se căsătorească, dar că fata cu care se căsătoreşte nu vrea să facă nuntă mare. Şi Părintele o zis:

– Nu-i nimic, mă! Nu vrea să te ia că-i gravidă! Şi copilul care-i în ea nu-i al tău!

Aoleo! Mama viitorului Părinte era înnebunită, era disperată! Dar Părintele Arsenie a zis:

– Lasă, mă, că te duci acasă şi o să vezi tu că o să găseşti fată potrivită!

Şi la şase luni au făcut o nuntă la Sâmbăta, ca în poveşti. Maica mi-o zis: Maria, o fost minunat!

Părintele cunoştea. Trebuia doar să-l asculţi!

Nu toată lumea care mergea însă asculta de Părintele...

Era odată o fată blondă, frumoasă foc, jos pălăria! Avea nişte ochi albaştri, aşa de frumoşi! Şi Părintele nu ştiu cum o venit din spate şi i-a spus mâna pe umăr şi i-a zis:

– Măi, făptura lui Dumnezeu, Dumnezeu te-o lăsat foarte frumoasă! De ce-ţi vopseşti ochii? Numai oarbă ar trebui să mai rămâi, că în rest toate-s pe tine...

Fata aceea mai era cu cineva, care stătea pe scaun – probabil era mai bolnavă şi n-avea putere să stea în picioare. Din câte am înţeles, din ce i-a spus fetei, avea paralizie în plăci. Iar Părintele i-a zis aşa:

– Numai spovedit şi împărtăşit! Tu leac nu mai ai, fată, tu auzi? Şi când vă veţi duce acasă, să-i spuneţi mamei voastre că cu toate clătitele pe care le-a făcut în ziua de Sfânta Maria i-o ars faţa Maicii Domnului!

Şi mai zicea:

– Dacă prăjeşte pe sobă, să le dea de pomană! Să-i spui, mă, să iasă afară, la poartă, să le dea de pomană! Să nu mâncaţi niciuna din voi!

„Hai, mă, ce să-ţi spuie măcelarul ăla?!”

După aceea, venise o femeie, care avea patru copii, şi un bărbat foarte beţiv. Aceluia, Părintele i-a zis atunci aşa:

Şi zice femeia:

– Părinte, nu-l pot ajuta nicicum să se lase de băutură!

Şi Părintele i-a zis:

– Spune-i, mă, să vină la mine!

Şi în al doilea an, în Joia Paştilor, a venit bărbatul. Până la urmă, l-o adus soţia; având patru copii cu el, a reuşit totuşi să-l convingă. Şi, când o intrat în biserică, Părintele i-o zis:

– Hai, mă, ce să-ţi spuie măcelarul ăla?!

Şi omul acela înlemnit!

– Vai, Părinte, aşa e! Astea sunt vorbele pe care i le-am spus eu nevestei mele, acasă!...

Deci ştia Părintele ce avusese el în gând, ce spusese el acasă. Şi i-a spus:

– Da, aşa i-ai zis... Şi ai băut şi 50 grame de băutură.

Şi Părintele continuă:

– Mă, băutura rămâne şi tu ai să pleci! Uite, toată lumea asta de aici, fiecare are câte ceva. Să nu crezi că oamenii nu au probleme! Ăstea sunt lăsate de Dumnezeu... Ia du-te tu acasă şi lasă-te de băutură şi ai să vezi cum are să fie!

Omul acela s-a reîntors şi în al treilea an – că v-am spus că eu am fost mereu acolo – şi, intrând, o ajuns la masa aceea lungă din Drăgănescu, care era acolo şi când am fost acum vreo doi ani. Era şi pe vremea Sfinţiei Sale... Masa aceea lungă aşa era şi atunci! Şi omul acela, când s-a reîntors, s-o aşezat în genunchi, Părintele i-o dat mâna, el i-o sărutat-o şi o zis:

– Vă mulţumesc frumos că m-aţi făcut om, să-mi cresc copiii! N-aş fi crezut niciodată...

Şi Părintele l-a întrebat:

– Dar de ce ai zis, mă, că sunt ghicitor?...

„Vine controlul! Cereţi bilet!”

Am mai văzut o minune, pe care nici n-am spus-o nimănui... Eram în Drăgănescu şi era un preot din Dacia, Nicu, parcă aşa îmi amintesc că îl chema. Murise tatăl lui şi plângea. Atunci, din partea dreaptă, cum stăteam noi, mâna Sfinţiei Sale era în flacără de foc! Ceruse de la strană o carte, că era slujbă; nu numai eu am văzut asta, din grupul cu care am fost, dar uite că până aici n-am spus nimănui!

De aici, altă minune! După ce am coborât dealul Drăgănescului, ne-am urcat în autobuz şi, discutând despre ce văzusem în biserică, despre mâna de foc a Părintelui, am uitat de bilete! Dintr-o dată, îl vedem pe Părintele Arsenie în dreptul nostru, cum ne zice:

– Vine controlul! Cereţi bilet!

Părintele era acolo, cu noi, în autobuz! Dar nu-l văzuserăm niciuna din noi, din tot grupul acela, până atunci!... Niciuna din noi nu l-am văzut venind măcar pe drum spre maşină. După ce am dat banii, am căpătat biletele şi le-am ştanţat... Apoi pe Părintele nu l-am mai văzut!

Ne-o ocrotit foarte mult Părintele. Pe noi, făgărăşenii, mai ales, exagerat de mult!

„Mă, să strigaţi de unde sunteţi, că v-ajut!”

La trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie, Maria Nistor a refuzat să creadă că Părintele ei s-ar putea retrage către Acasă...

„La înmormântare, la Părintele, n-am crezut că-i mort. Pregătise, în Făgăraş, o doamnă – Vârtej o cheamă –, unt de casă, iaurt, laptele, că ştia că Părintele ţine mult regim, ca să le ducă în Sinaia. Voia să meargă sâmbăta... Duminica – uneori lucram şi duminicile – am venit cu cursa, m-am dat jos aici, în drum, şi era un băiat aici, care-mi spune:

– Mătuşă, mâine dacă vrei să mergi în Haţeg, mergi cu noi, că o murit Părintele Arsenie...

Zic:

– Săndel, cred că nu eşti sănătos la cap! Cum poţi să spui aşa ceva?! Doar o fost doamna Vârtej dusă în Sinaia, la Părintele...

Şi chiar o aşteptam să vină cu veşti. Dar nepotul meu insistă:

– Nu, mâine îl înmormântează la Prislop! E deja acolo!

Seara, au venit maica Pahomia şi Părintele Sebastian de la Sâmbăta şi au sunat la uşă. Şi mi-au zis:

– No, Maria, vocea Părintelui n-o mai auzim!

Şi-am început să plângem... Au intrat în casă şi, după ce am pregătit patul Părintelui Sebastian, noi ne-am dus amândouă în sufragerie şi mi-a zis maica:

– Marioaro, atâta putere de lume o fost! Şi uite că nu pot să uit că Părintele, când o fost ultima dată la Sâmbăta, ne-o zis: Mă, să strigaţi de unde sunteţi, că v-ajut!

La înmormântare, deci, nu am ajuns. Însă, apoi, în tot anul am fost la Prislop.

Nu-mi venea a crede că a murit! Chiar povesteam apoi la Prislop, cu două fete de la Cornet, Veronica şi Adriana şi spuneam atunci că nimeni nu credea că aşa repede va pleca dintre noi Părintele. Şi ne-am amintit că ne-a spus, la un moment dat, Părintele:

– Mă, mai aveţi bătrâni acasă? Îi puneţi la lucru?

Unii ziceau că da, alţii ziceau că nu...

– Măi, dar pe mine de ce mă puneţi, mă? Uite, că mai am trei calendare şi voi tot mă puneţi la lucru!

Dar noi, grupul care eram acolo, credeam că se sfârşeşte lumea, nu că pleacă Sfinţia Sa dintre noi...

Dar să vă povestesc de primul parastas de la Prislop. Am fost cu trenul... Tocmai eliberaseră puşcăriaşii! Era un frig! Eu mergeam cu cineva din Voivodeni. Bărbatul doamnei aceleia o rămas pe culoar, şi noi amândouă am intrat în compartiment, între puşcăriaşi. Nu ne-am dat seama la ce pericol ne-am expus.

Începuse să devină destul de tulbure situaţia. Şi nici nu ne dădeau voie să ieşim. Dintr-o dată, se deschide uşa compartimentului şi apare un domn. Era un credincios care o lucrat foarte mult la mănăstire la Sâmbăta şi care-l cunoscuse şi pe Părintele Arsenie foarte bine. Ei bine, domnul acela – pe care tot Părintele l-o trimis! – ne-o scos de acolo, dintre puşcăriaşi. O zis:

– Cine merge în Haţeg să mă urmeze, că avem o urgenţă!

Eu m-am uitat la Marioara, ea s-a uitat la mine... Ne-am luat bagajele, că aveam, slavă Domnului! Eram îmbrăcate în cojoace, că era iarnă! Şi zice domnul acela:

– Sunt din Lisa! Nu vă faceţi probleme... M-o trimis cineva să vă scot de aici, că ăştia vă aruncau pe geam!

Când l-am întrebat cine l-a trimis după noi, o râs şi o zis:

– Parcă nu ai şti cine m-a trimis...”

„Pleci de aici oloagă şi te întorci sănătoasă?”

Am întrebat-o pe doamna Maria Nistor cum îşi face simţită prezenţa, acum, Părintele Arsenie, în viaţa sa. Cum îl simte, în aceste momente, pe Părintele ei duhovnicesc...

„Foarte aproape! Şi la mormânt, când ajung, simt că totuşi nu e acolo... Totuşi, nu-i acolo! Nu e!”

În acest an, chiar la început de 2013, Maria Nistor trece printr-o operaţie extrem de dificilă. O intervenţie la fiere, cu complicaţii dintre cele mai grele. Ajunsă în sala de operaţie, doamna Maria cere cu insistenţă ajutor de la Părintele Arsenie: Părinte, să nu mă lăsaţi! Ajutaţi-mă! Să nu mă lăsaţi! La un moment dat, una din asistente, care pregătea cele necesare operaţiei, uimită de-a dreptul, îi spune colegei: Nu ştiu ce se întâmplă! Însă cineva îmi spune mereu ce trebuie să fac, ce să mai aduc... Aud o voce de bărbat care îmi spune exact ce trebuie să fac!

Dar să o lăsăm pe doamna Maria să ne spună şi despre această minune... De fapt, despre un şir de minuni:

„Da... Eu eram ferm convinsă că Părintele îi spune asistentei ce trebuie să facă. Am fost ferm convinsă! Vă daţi seama că m-or ţinut trei ore şi jumătate în operaţie... Şi tot Părintele mi-a trimis şi pe patul de spital preot, de m-o spovedit şi m-o împărtăşit cu Sfintele Tainele. A fost şi asta o minune! Vă spun... o fost ceva ce nici prin cap nu mi-ar fi trecut! Tot timpul îl simt pe Părintele aproape! A fost o vreme când nu puteam merge, din cauza piciorului. Şi am ajuns la izvorul Părintelui Arsenie şi m-am vindecat. Şi o doamnă, de aici din sat, s-a mirat: Tu, Marioara, tu ce faci? Pleci de aici oloagă şi te întorci sănătoasă?

Iată, sunt patruzeci de ani! Vă daţi seama cât m-a ajutat Părintele...