Răspunsuri duhovniceşti. Se întâmplă minuni? Cum le înţelegem?

Prin seva pământului, pe scara rădăcinilor Cuviosului Ioan de la Prislop spre înaltul cerului eşti cuprins ca într-o palmă, de bolta peşterii sale, unde te regăseşti, alături de părintele Arsenie, cercetat de Bunul Dumnezeu la vreme de bucurie sau restrişte, deopotrivă în rugăciune, între file de acatist şi parfum al crinilor pământului.

Cuvintele sunt şi vor fi puţine şi neîndestulătoare să exprime sentimentele şi trăirile celor ce poposesc la intersecţia dintre cer şi pământ, unde nevăzut, dar trăit, simţi îndemnurile şi cuvintele puţine, dar atât de încărcate spiritual ale părintelui Arsenie, cuprinse în scrierile sale, în mărturiile consemnate sau nu de evlavia poporului, ştiute sau nu, dar trăite de cei ce l-au căutat la nevoi multe şi poate la puţine bucurii.

La vremea Sfintei Liturghii, în bisericuţa de piatră, a credinţei strămoşeşti, mângâiată de aripi de îngeri, însufleţită de glasul măicuţelor abia perceput şi de chemarea Euharistică a părintelui duhovnic, am pomenit în ruga fierbinte numele celui ce este căutat cu nesaţ de atâţia şi atâţia credincioşi ce împodobesc semnul trecerii pământeşti spre cele ale cerului, cu nădejdea în dragostea părintească cu care ne-a înconjurat în anii grei ai comunismului, dăruind din iubirea Mântuitorului Hristos fiecăruia dintre cei ce-i călcau pragul, cu măsura doctorului de suflete, întuchipând pe Omul îmbrăcat în haină de in.

Atunci când mireasma tămâiată de Îngerul cu cădelniţă de aur, a încheiat procesiunea Darurior de după Împărtăşanie, două dintre măicuţe primind Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, am realizat folosul Cuvintelor vii ale învăţăturii Sfintei Evanghelii, care ne poartă de două mii de ani pe aceiaşi Cărare a Împărăţiei despre care ne vorbea şi Părintele Prislopului şi al nostru, al tuturor.

Afirmam la început despre consemnările ştiute şi neştiute în care-l întâlnim ca duhovnic şi doctor de suflete, dar mai ales împreună-rugător, pe părintele Arsenie, cu gândul la o relatare ulterioară a momentelor minunate petrecute la Prislop, relatare ce poate fi trecută în rândul acelor neştiute minuni pe care le putem întâlni şi recunoaşte ca atare atunci când ele ni se dezvăluie cu voia Bunului Dumnezeu.

În anul 1955, o tânără mamă dintr-un sat de munte îşi lasă omul, gospodăria şi ale familiei, pornind cu trenul spre Haţeg şi în braţe cu un prunc bolnav de ani buni, care nu mai mergea şi nu mai raţiona de când a fost răpus de necruţătoarea de atunci şi de astăzi meningită şi nu numai. De la Haţeg porneşte pe jos spre Mănăstirea Prislopului, înfruntând oboseala trupului, greutatea pruncului, urcuşul şi coborâşul dealurilor cu dimensiuni nebănuite, dar întrecute de un singur gând: „Acolo, părintele mă poate ajuta, nu pe mine, ci pe cel căruia i-am dat viaţă!”

Ajunsă aici, a fost întâmpinată – surprinzator – cu multă dojană din cauza vremurilor tulburi, dar mai ales a faptului că măicuţele căutau cu ardoare să-l ocrotească pe părintele lor de ochii vigilenţi ai securităţii, bănuind în fiecare pelerin un potenţial duşman al lor, al mănastirii, al duhovicului şi chiar al Bisericii. Dar după puţină vreme au recunoscut jertfa mamei şi durerea fiului şi au fost adăpostiţi la Sfânta Mănăstire. Aici au fost însă nevoiţi să împlinească o condiţie majoră: toată noaptea să rămână pe înuneric şi să nu-l deranjeze prea insistent pe părintele lor.

Minunea avea să se împlinească a doua zi, în prezenţa şi a tatălui copilului, care sosise de departe să-şi ajute „muierea”, minune care avea să fie atât de simplă şi smerită în tăcerea ei, încât nici chiar cei în cauză nu au realizat-o atunci şi aproape până astăzi a rămas ascunsă minţii lor de mama şi de tată, care-şi doreau fiul sănătos. Părintele a venit, a văzut, a ascultat, a mângâiat copilul pe creştet într-un abia perceput semn de binecuvântare, neştiind de boala lui, a mângâit cu privirea pe mama acestuia şi s-a îndepărtat fără niciun cuvânt, într-un murmur uşor de rugăciune a inimii. Atât!

Ceea ce s-a împlinit mai apoi a venit de la doctorul sufletelor si al trupurilor, Care a aşezat sufletul pruncului în latura celor drepţi, uşurându-i suferinţa trupească, întărindu-i pe părinţi şi mai apoi mângâindu-i cu celelalte două vlăstare, alături de care să-şi petreacă de acum viaţa şi bătrâneţile. Părintele, care ştia ce va urma cu voia lui Dumnezeu şi nu dorea, prin cuvinte frumoase, să-i amăgească, dar nici să nu-i amărască prin duritatea unei sentinţe, i-a binecuvântat şi i-a dăruit pe fiecare Proniei Divine.

Acestea sunt adevăratele semne şi minuni dumnezeieşti întâlnite doar pe Calea Împărăţiei, înţelese cu ajutorul credinţei celei adevărate, de folos întru nădejdea Învierii la judecata de apoi, ca în iubire regăsindu-ne, pe Hristos să-L mărturisim.

Prin seva pământului, pe scara rădăcinilor Cuviosului Ioan de la Prislop, spre înaltul cerului eşti cuprins, ca într-o palmă, de bolta peşterii sale, unde te regăseşti alături de părintele Arsenie cercetat de Bunul Dumnezeu la vreme de bucurie sau restrişte deopotrivă în rugăciune, între file de acatist şi parfum al crinilor pământului… 

Pr. Gâdea Grigore Doru,
Parohia Ortodoxă Buna Vestire,
Mediaş, jud. Sibiu