Pr. Arsenie a fost un om de excepţie, prin structura lui

Pe Pr. Teofil Părăianu, duhovnicul bucuriei de la Mănăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus), l-am întâlnit acum câţiva ani, în inima chiliei sale, adiind a rugăciune şi prescură de cuminecătură. Între altele, la acea vreme, l-am rugat să ne spună un cuvânt şi despre Părintele Arsenie Boca.

Preacuvioase Părinte Teofil, v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre Părintele Arsenie Boca. Aşa cum l-aţi cunoscut...

L-am întâlnit pentru prima dată pe părintele Arsenie în 1942, aici, la mănăstire. Am venit eu aici, iar părintele avea deja trei ani în mănăstirea de la Sâmbăta. Părintele Arsenie o făcut teologia la Sibiu şi apoi a făcut Şcoala de Belle-Arte, de arte vizuale – sculptură şi pictură – la Bucureşti. Cu bursă de la mitropolitul Nicolae Bălan. Şi, după aceea, cu cultura câtă o avut-o, cu înzestrarea – pentru că părintele, de fapt, a fost un om de excepţie prin structura lui –, cu toate acestea a venit aici, la mănăstire, şi aici a făcut treabă foarte bună, până în anul 1948, când s-a mutat la Prislop din ascultarea faţă de mitropolitul Nicolae Bălan. Adică mitropolitul Nicolae Bălan, într-un fel, a vrut să scape de el. Mitropolitul Bălan a vrut să scape de părintele Arsenie şi a găsit modalitatea aceasta să-l mute la o altă mănăstire. Şi l-a mutat. Bineînţeles că motivul oficial a fost organizarea mănăstirii de la Prislop. Şi părintele a rămas acolo 11 ani.

Între timp, a fost şi la Canal vreun an, când se făcea Canalul Dunăre – Marea Neagră, care nu s-o mai terminat... În 1959, a trebuit să plece din mănăstire. A plecat, izgonit fiind de Departamentul Cultelor, prin Episcopie. Deci Episcopia de la Arad l-a scos propriu-zis din mănăstire. Ăia de la Guvern şi de la Departament au ieşit basma curată: Noi n-am avut nimic cu părintele Arsenie. Cine v-a spus aşa ceva? Nu noi, Episcopia de la Arad! Şi adevărul acesta este: cei de la Departament au făcut presiune ca să plece părintele, şi ăştia de la Episcopie le-au făcut jocul. Ei bine, părintele, din 1959 şi până la moarte, n-o mai slujit şi n-o mai slujit pentru că nu o avut dreptul să slujească. Părintele nu a avut nimic rău în activitatea lui, nu a avut pete. Totuşi, cred că ceva a avut nefiresc: nu s-a zbătut ca totuşi să aibă dreptul să slujească – măcar mai târziu, dacă nu atunci, când era chestiunea proaspătă... Între timp a murit episcopul care l-a scos din mănăstire, Andrei, şi a venit altul după el, episcopul Teoctist. După aceea, a venit alt episcop, Visarion. Cred că părintele nu s-a interesat destul ca să poată primi dreptul să slujească. Deci el ultimii treizeci de ani din viaţă nu a mai slujit...

Până la moarte?

Până la moarte! Că după aceea...

Însă părintele Arsenie a fost un om de excepţie! Dragă, eu am dat mărturie, că n-am scris eu anume despre părintele decât într-o carte intitulată Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut. Acolo am scris şi despre părintele – mărturii mai mult, şi pozitive şi negative, că toţi oamenii au avut şi lucruri negative.

Din cele negative?

De exemplu, sunt nişte lucruri de care era bine poate să nu se ocupe. Chestiuni matrimoniale – să te căsătoreşti sau să nu te căsătoreşti cu ăla –, nişte lucruri în care poate nu ar fi trebuit să se bage el şi totuşi s-a băgat.

V-aţi apropiat de tânăr de Biserică. Ce v-a făcut pe dumneavoastră să vă apropiaţi de ea?

Măi, eu cred că faptul că n-am avut ce face altceva. Aşa cred eu că a fost conjunctura. Eu m-am trezit în Biserică, m-am dus cu părinţii la biserică, am avut o vocaţie oarecare pentru chestiuni de felul acesta. Altceva n-aveam ce face... Nu pot zice că am renunţat la ceva pentru Biserică. N-am renunţat la nimic, ci am mers pe calea asta. Şi calea călugăriei tot aşa. Am ales-o tot pentru că nu am avut ce face altceva, să zicem, mai bun. Şi totuşi mi-a plăcut! Eu întotdeauna când am avut posibilitatea să aud despre un călugăr m-am bucurat. Întotdeauna mi-a plăcut lucrul ăsta, întotdeauna m-am interesat. Voiam să ştiu ce face un călugăr, ce gândeşte, ce vorbeşte, ce mănâncă. Toate astea aş fi vrut să le ştiu şi să le am în vedere.

Când am avut 13 ani şi jumătate, am venit la mănăstire să mă fac călugăr. Bineînţeles că nu am rămas, că au fost oamenii mai cuminţi ca mine, nu m-au păstrat ca pe un neisprăvit aici, să mă facă călugăr. Dar să ştii că mitropolitul Nicolae Bălan – nu ştiu dacă ţi-a mai spus sau dacă îţi va mai spune cineva lucrul acesta – a avut o concepţie extraordinară despre călugăr. El nu a fost de părere că un călugăr poate să fie oricine, ci poate să fie cineva care este om de excepţie. El zicea: Măi, frate, vrei să te faci călugăr? Păi atunci pregăteşte-te să te faci călugăr: du-te şi fă teologia. Faci teologia, te faci călugăr la Sâmbăta. Nu faci teologia? Nu vei fi călugăr la Sâmbăta! Aşa s-o gândit mitropolitul, numai că nu a reuşit să facă ceea ce şi-a propus.

A început mănăstirea asta cu trei oameni mari: cu părintele Arsenie, cu părintele Mladin, care o ajuns mitropolit după ce fusese profesor de teologie douăzeci şi cinci de ani, şi cu părintele Serafim Popescu. Trei oameni deosebiţi, fiecare mare în felul lui. Părintele Arsenie a plecat de aici din 1948, părintele Mladin poţi să spui că nici n-o stat aici decât foarte puţin, pentru că a mers la studii şi a fost profesor şi redactor şi nu a mai ţinut atât de mănăstire, şi părintele Serafim care, din 1940, când s-a aşezat aici, şi până în 1990, cu o întrerupere de vreun an, când a fost în Germania, la studii, a stat tot timpul aici, la mănăstire, şi a avut o activitate foarte bună şi foarte consistentă, numai nu de măsurile părintelui Arsenie, pentru că nu o avut calităţile părintelui Arsenie. Fiecare a fost mare în felul lui, în rostul lui.