Părintele Arsenie mă privea cu veşnicia!

Ascultând-o pe Aspazia Oţel Petrescu istorisind despre Părintele Arsenie Boca, trăieşti acut acel copleşitor sentiment că asculţi sfinţii vorbind despre sfinţi… După 14 ani de temniţă grea şi aproape 90 de viaţă, Aspazia Oţel Petrescu sfidează, cu o seninătate seducătoare, toate încercările disperate ale celor de oarecând de a-i oprima credinţa în Dumnezeu şi iubirea pentru aproapele. Cu fiecare cuvânt, distinsa doamnă Aspazia cucereşte şi dăruieşte putere, iubire, parte din Dumnezeu…

Aspazia Oţel Petrescu s-a născut în 9 decembrie 1923, în Cotul Ostriţei, nu departe de Cernăuţi, Ucraina. După ce termină cursurile şcolii primare, în Fântânele, tânăra Aspazia se înscrie la un liceu din localitatea Bălţi. După numai un trimestru însă, se îmbolnăveşte şi se întoarce acasă. Între 1936-1940, urmează cursurile liceului ortodox de fete Elena Doamna, din Cernăuţi.

Din cauza frământărilor politice şi sociale, îşi întrerupe în mai multe rânduri studiile. În 18 martie 1944, împreună cu familia, Aspazia se refugiază în ţară, la Orăştie, unde îşi reia studiile. Între 1944-1948, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie ale Universităţii din Cluj. Aici îl are profesor, între alţii, pe Lucian Blaga, fiind una din cele mai apreciate studente ale sale.

Între 1946-1948, Aspazia lucrează ca dactilografă, în cadrul Centrului de Studii Transilvane, aflat pe atunci sub conducerea academicianului Silviu Dragomir. În data de 9 iulie 1948, cu numai câteva zile înaintea susţinerii ultimelor examene, studenta Aspazia Oţel Petrescu este arestată de securişti, pentru activitate contra siguranţei statului, prin apartenenţa sa la Mişcarea Legionarăşi la FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească). Este condamnată la zece ani de temniţă grea, în închisorile din Mislea, Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc.

În 1958, cu puţin înainte de a fi eliberată, Aspazia Oţel Petrescu primeşte o nouă condamnare, de încă patru ani. Astfel, între 1958-1962, va trece din nou prin închisorile comuniste din Mislea, Jilava, Botoşani şi Arad. După eliberare, se stabileşte în oraşul Roman (Neamţ).

După 1989, mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu e mereu prezentă la comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, în media şi viaţa literară. Alături de alte femei implicate în recuperarea memoriei celor care au suferit în puşcăriile comuniste, Aspazia este organizatoarea Paraclisului de la închisoarea Mislea, fostă mănăstire ortodoxă de maici. Paraclisul, sfinţit în ziua de 12 noiembrie 1994, este locul cel mai de seamă unde sunt pomenite tinerele şi femeile care au pătimit în închisorile comuniste.

Parte din acest cumplit urcuş spre Înviere, Aspazia Oţel Petrescu a consemnat-o în volumele: Strigat-am către Tine, Doamne..., Cu Hristos în celulăCrucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului, Adusu-mi-am aminte etc.

Am ajuns la Aspazia Oţel Petrescu într-o seară aplecată târziu înspre noapte… Mă aştepta, în căsuţa ei primitoare, înconjurată de sfinţi, icoane mărturisitoare cu martirii închisorilor comuniste, mult alb şi durută lumină. O prezenţă care impune nu doar respect, ci şi o covârşitoare admiraţie. Şi un interlocutor de luciditate poetică uimitoare, în tot ceea ce povesteşte, în tot ceea ce rememorează. Adică, re-trăire, tresărire extatică la orice reîntâlnire cu Cerul, cu oamenii din el.

„Doamne, dă-mi şi un duhovnic!...”

Doamnă Aspazia, aş vrea să aducem în discuţie, pentru seara aceasta, un subiect extrem de drag sufletului d-voastră… Şi mă refer acum la Părintele Arsenie Boca, Sfântul care v-a „normat” în cea mai mare parte vieţuirea…

Da, aşa e. Pentru că prin Părintele Arsenie, pe care l-am cunoscut în împrejurări cu totul miraculoase (şi nu exagerez când spun lucrul acesta!), Bunul Dumnezeu a vrut să mă pregătească pentru închisoare.

Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Arsenie? Cum aţi ajuns la el?

Eram studentă în anul IV la Cluj. Aveam o oarecare pregătire religioasă de acasă. Făcând parte din Mişcarea Legionară, aveam o disciplină religioasă foarte bine pusă la punct, care şi-a găsit încununarea în timpul studenţiei, prin implicarea mea într-o societate studenţească creştină, numită FORS, ceea ce însemna Frăţia Ortodoxă Română Studenţească. Noi eram copiii FOR-ului, de fapt. Ardealul era foarte bine organizat din punct de vedere religios, mai ales în ceea ce priveşte tineretul.

În cadrul FORS-ului, am cunoscut câteva personalităţi care mi-au marcat parcursul.

Ce facultate aţi terminat?

Litere şi filozofie. La Litere, făceam limbă şi literatură română, cu Dimitrie Popovici, care era un foarte mare comparatist. Ca atare, fusese profesor la Sorbona zece ani de zile. A venit în ţară numai din patriotism – a fost chemat, pentru că se eliberase catedra şi a renunţat la poziţia pe care o avea în Franţa şi care era, desigur, meritorie, şi a venit în ţară. Un foarte mare profesor! El l-a creat şi pe academicianul Dimitrie Vatamaniuc. Un om care ştie să studieze o problemă până în adâncime, până în toate implicaţiile ei. Aşa era! Foarte meticulos.

Deci, eu eram în anul IV şi făceam parte din comitetul FORS-ului, cu o responsabilitate mică faţă de celelalte. Dar această prezenţă în comitetul FORS-ului mi-a dat posibilitatea să cunosc câţiva oameni de mare stil, cum era Părintele Anania[1], Părintele Florea Mureşan, care a şi murit în închisoare şi care făcea parte din grupul de preoţi care avea grijă de noi; duhovnicul nostru era Părintele Oancea… Dar Părintele Florea Mureşan se ocupa de noi tot atât de aproape ca şi Părintele Oancea. Nicolae Colan[2], de asemenea, care a fost un arhiereu de o foarte înaltă cultură, un om de o mare fineţe spirituală! Şi foarte modest! Venea la şedinţele noastre de studenţi aproape în fiecare sâmbătă. Ele se ţineau sâmbătă seara, după vecernie.

Alte nume de aleasă amintire?...

Bineînţeles, profesorii noştri. Eu am făcut parte din generaţia fericită care a avut, într-adevăr, profesori de foarte înaltă clasă. Lucian Blaga, printre alţii. Eu făceam filozofia culturii, deci eram studenta sa. Liviu Rusu, D. D. Roşca… Oameni cu nume sonore. Academician Silviu Dragomir mi-a fost director la institutul la care am lucrat; un om de un caracter şi de o dragoste de patrie cum rar am întâlnit! S-a văzut, de fapt, şi din scrierea lui principală, care a fost Avram Iancu.

Deci eram într-o atmosferă spirituală de înaltă clasă. Am avut această fericire, alături de toată generaţia mea, de altfel!

Şi, între aceste figuri luminoase ale acelei vremi, a început să se profileze un nume, cel al Părintelui Arsenie…

Da, eram deci în anul IV. Când începe povestea cu Părintele Arsenie, eram la începutul lunii ianuarie, şi eu eram într-un mare impas. Prietenii pe care mi-i câştigasem prin FORS au fost Zorica Laţcu (maica Teodosia de mai târziu) şi Silviu Iovan, atunci, care era doctorand în teologie şi care a devenit, mai târziu, Părintele Ioan Iovan[3]. Noi, sâmbăta, la şedinţele pe care le ţineam, în afară de cântecele care se cântau, poeziile care se recitau, prozele care se prezentau de către actori renumiţi, trebuia neapărat să citim şi un eseu prezentat de un student, care să ridice probleme. Problemele respective erau discutate şi pe urmă lămurite de duhovnicii noştri. Eu eram cenzoră, asta era menirea mea în acest comitet, aceea de a corecta aceste recenzii din punct de vedere al literaturii române, pentru că ele rămâneau în dosarul societăţii şi trebuiau să fie corecte, cum trebuie. Din punct de vedere teologic, le corecta Părintele Anania. În momentul în care nu era eseu, noi trebuia să ne îngrijim ca punctul acela, de 45 de minute, să fie ocupat cu ceva. Şi, cum s-a nimerit, într-adevăr, să n-avem lucrare atunci, am prezentat eu o lucrare de specialitate – că nu mă ridicam la un nivel care nu era de nasul meu. Şi aceasta a fost Iisus Hristos oglindit în poezia cultă românească. Mie mi s-a părut că e destul de limitată tema – mi-am limitat subiectul –, dar a fost vast. Au trebuit două şedinţe. La prima şedinţă, a fost lumea obişnuită. La a doua, a fost sala arhiplină, au stat colegi şi în picioare, că nu mai aveau locuri în bănci, deşi şedinţa se ţinea în sala cea mai mare a Universităţii. Lucrarea, într-adevăr, a avut succes. Şi datorită ei i-am cunoscut pe Zorica şi pe Silviu Iovan, care mi-au devenit prieteni. Pot să spun lucrul acesta!...

Zorica ştia de la mine că mă aflu într-un impas sufletesc. Tatăl meu făcuse – îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta, dar trebuie să explic impasul în sine – o măgărie mare; mama nu merita în niciun caz o asemenea chestiune, şi noi, care o divinizam pe mama – fratele meu şi cu mine –, am rămas stupefiaţi că tata a putut să facă un asemenea gest. Mama l-a iertat. Tata şi-a dat seama într-un târziu şi şi-a recunoscut greşeala, dar eu n-am putut să-l iert. N-am putut să-l iert! Aşa, din gură şi mintal, ziceam că l-am iertat. Dacă cei în cauză l-au iertat, eu de ce să nu o fac?! Dar eu nu-l puteam ierta! Nu puteam să înţeleg cum un învăţător de talia tatei a putut să facă o asemenea chestie! Era, pentru mine, o chestiune mai presus decât un păcat făcut, un păcat oarecare. Nu puteam să îmi explic cum un dascăl de talia tatei, care a fost un foarte bun învăţător, a putut să facă aşa ceva! Un om care, cum să spun, ne ţinea nouă lecţii de morală, fără ca el însuşi să poată da un exemplu bun. Nu puteam! Din inima mea nu l-am putut ierta decât foarte târziu!

Ştiam atunci deja, atât prin educaţia mea legionară, cât mai ales prin educaţia generală, că nouă nu ne era permis să facem compromisuri, târguri. Eram foarte-foarte severi admonestaţi dacă făceam o chestie din asta scăldată. Da e da! Nu e nu! Trebuia să fii foarte hotărât şi foarte clar în acţiunile tale. Prin urmare, nu m-am spovedit şi nu m-am împărtăşit, pentru că ştiam că nu este corect faţă de Mântuitorul. Şi asta a durat patru ani de zile. Patru ani! Deci patru ani de zile eu nu m-am spovedit, nu m-am împărtăşit! Mergeam la biserică, îmi făceam examenul de conştiinţă regulat, conform educaţiei legionare, îmi luam pedepsele pe care le meritam pentru nefăcutele făcute, dar nu m-am spovedit şi nu m-am împărtăşit. Şi chestiunea asta a devenit din ce în ce mai gravă, pentru că, dacă nu ai sprijinul Mântuitorului, rătăcirile sunt mult mai la îndemână. Eram foarte încurcată şi mă gândeam că trebuie neapărat să mă duc să mă spovedesc. Însă de data asta se punea problema duhovnicului. Îmi dădeam seama că am probleme, că eu ridic probleme de conştiinţă, probleme de mântuire, deci trebuia să am pe cineva care să mă descurce din tot hăţişul acesta în care singură mă băgasem. Şi nu mă puteam hotărî la nimeni...

Părintele Florea Mureşanu mă tenta, dar era prea sever, şi eu simţeam – nu ştiu de ce, dar intuiam – că trebuie neapărat să mă împărtăşesc! Habar n-aveam că o să fiu arestată, că o să fac închisoare, dar simţeam, aveam această intuiţie că trebuie să fiu în regulă cu mine! Or, ştiam că Părintele Mureşan este foarte sever şi o să-mi dea vreo patru-cinci ani canon de neîmpărtăşire pentru cei cel puţin patru ani pe care îi trăisem eu aşa. Şi mi-era frică de Părintele Mureşan – deci am renunţat la el. Cineva mi-a sugerat să mă duc la Părintele Arsenie. Eu ştiam despre Părintele Arsenie deja de la colegii FORS-işti, care mereu petreceau măcar una din vacanţe la Sâmbăta, fie de Paşti, fie de Crăciun. De obicei, astea erau preferate; în vacanţa mare, mai puţin. Dar de Paşti, de obicei, găseai acolo studenţi de la toate facultăţile din ţară. Şi ştiam de la ei că Părintele este un foarte iscusit duhovnic. Dar şi de el îmi era frică. Şi, aflându-mă în situaţia asta, am intrat, la început de ianuarie, în biserica universităţii, o biserică atipică, în sensul că era o biserică ortodoxă, cu altar, cu icoane picate, însă avea şi un caracter cumva catolic, prin faptul că avea şi statui. Şi pe mine mă impresiona foarte mult o Pieta, care era o copie după Pieta lui Michelangelo, în care Maica Domnului oferă Trupul Mântuitorului pogorât de pe Cruce, încununat şi chinuit, spre salvare celor care veneau să se roage la această statuie. Şi de ce mă impresiona pe mine statuia? Pentru că mâinile şi picioarele Mântuitorului erau roase de multele săruturi pe care le-au primit de-a lungul veacurilor, biserica fiind foarte veche. Şi am îngenuncheat pe oratoriu – practic, o băncuţă, care era în faţa statuii, căptuşită, ca să stai comod cu genunchii pe ea –, ca să mă rog. Şi am constatat că lângă mine era o femeie de vreo treizeci-patruzeci de ani, care plângea zguduitor! I se zguduiau umerii şi, în neştire, cu mâna dreaptă, mângâia chipul Mântuitorului. M-a impresionat atât de mult durerea vădită a acestei femei, încât am simţit acea compasiune caldă pe care o cere, de fapt, Mântuitorul, pentru aproapele nostru. Şi imediat am început să mă rog şi am zis: Doamne, dacă rugăciunea mea are vreo noimă, Te rog, primeşte-o şi ajut-o pe această femeie atât de nefericită. M-am gândit că, probabil, cineva foarte iubit este bolnav sau este într-o împrejurare grea, de vreme ce este atât de zguduită de emoţie. Am simţit atunci că rugăciunea mea are forţă! Eu nu am harul rugăciunii, îmi pare foarte rău, dar Dumnezeu nu mi l-a dat (ştie El de ce nu mi l-a dat, probabil ca să mă nevoiesc eu şi să ajung acolo), dar am avut momente în viaţa mea când am simţit că, într-adevăr, mă rog! E vorba de acea legătură puternică şi încredere nesfârşită pe care o ai în Bunul Dumnezeu... Şi, fiindcă am simţit că rugăciunea mea are forţă, am zis: Doamne, dă-mi şi un duhovnic! Ştiam că e atât de puternică şi de sinceră rugăciunea mea, încât va fi ascultată.

După un timp, am ieşit din biserică şi am dat nas în nas cu Zorica. Ea îmi spune:

– Măi, bine că te-am întâlnit! Vin de la tine de acasă. Du-te repede, fă-ţi bagajul, că în seara asta plecăm la Sâmbăta.

Şi eu am întrebat:

– Cum? Aşa, dintr-odată?

Şi ea îmi răspunde:

– Păi n-ai spus tu că vrei un duhovnic?

Eu i-am spus:

– Ba da, dar ce, am eu curaj să mă duc la un duhovnic ca Părintele Arsenie?!

– Lasă că-ţi dă el curaj!, mi-a răspuns Zorica. Eu te duc acolo, pentru că, dacă nu te duc, aşa ai să o tărăgănezi şi nu ai să ajungi niciodată la un sfârşit.

Am spus îndată:

– Bun, Zorica, mergem!

 „De ce te-ai speriat? Nu aşa ai cerut să mă cunoşti?”

Aţi pornit, aşadar, înspre căutarea duhovnicului…

Da. Am plecat seara şi am ajuns la Braşov în toiul nopţii. Nu aveam legătură cu Voila, gara la care trebuia să ajungem. Până la Voila era halta Sâmbăta de Jos, unde se oprea, ca la orice haltă, trenul numai dacă era cineva care să coboare. Deci noi trebuia să luăm biletul până la Voila şi, la Sâmbăta, cu puţin înainte de Voila, am fi coborât.

Am dormit cu coatele pe o masă şchioapă acolo, în gară. Era anul 1948, dar se simţeau încă urmele războiului. În orice caz, linia era neelectrificată, trenurile mergeau ca vai de lume, mai erau şi auto-motoare, care mergeau după ceasul lor propriu.

În sfârşit, noi am reuşit să ajungem în zorii zilei la Sâmbăta de Jos...

Ajunse acolo, disperare! Niciun mijloc pentru a ajunge la Sâmbăta de Sus! Şi erau vreo şase-şapte kilometri de mers pe jos, într-o iarnă foarte grea, plină de nămeţi, în plin codru, în plin munte, două fete năuce... Despre mine se spunea că sunt o persoană destul de socotită, destul de ponderată şi mă gândeam cum o să facem, cum o să ajungem acolo.

Zorica mi-a spus:

– Tu fă ce vrei. Dacă vrei, te întorci; eu nu mă supăr. Dar eu mă duc, pentru că Părintele m-a chemat.

Mirată, am întrebat:

– Cum te-a chemat Părintele? Ţi-a scris?

Dar ea mi-a răspuns:

– Nu, m-a chemat!

Ei corespondau telepatic. Aveau o legătură atât de strânsă şi de deosebită, încât Părintele putea să-i transmită gândul că trebuie să se prezinte la Sâmbăta. Părintele o salvase pe Zorica. Practic, o născuse a doua oară. Zorica avea un handicap groaznic; nu ştiu cum se cheamă boala asta, niciodată nu-i ţin minte numele. Creierul nu coordona neurovegetativul, deci toate mişcările muşchilor ei erau alandala, nu primeau ordinele de la creier, nu erau disciplinate. Şi mâinile ei mergeau alandala, şi picioarele mergeau alandala, şi muşchii feţei aveau anumite contorsiuni. Îmi pare foarte rău că trebuie să spun că era, pur şi simplu, dezagreabilă pentru cine o vedea prima dată. Cine o cunoştea, însă, nu putea să nu o iubească! O inteligenţă sclipitoare, un talent nemaipomenit! Gândiţi-vă că despre ea un om ca Dimitrie Popovici a spus că, dacă cineva a atins vreodată cerul poeziei pure – poezia pură, deziderat la care puţini poeţi au ajuns –, atunci acea persoană este domnişoara Zorica Laţcu! Ea a atins acest cer! Într-adevăr, poezia ei este minunată! Atât de simplă şi atât de profundă şi atât de frumoasă în simplitatea ei! Şi mă uitam la ea, aşa, şi mă gândeam cum o să meargă ea, în halul acesta, prin nămeţii aceia. Ea avea un devotament nemaipomenit pentru Părintele Arsenie, cum într-adevăr, numai pentru Mântuitorul tău poţi să-l ai, pentru izbăvitorul tău, pentru cel pe care-L simţi cu toate fibrele că este mântuitorul tău! Acesta era sentimentul ei pentru Părintele Arsenie Boca, pentru că el a scos-o din revolta ei! Era foarte revoltată. Era, după cum am spus, o fiinţă cu o inteligenţă sclipitoare. A putut să studieze şi greaca, şi latina, până la limita de a fi solicitată ca asistentă universitară... Ea a refuzat să fie asistentă la aceste două limbi clasice, pentru că i-a spus profesorului: Cum o să mă prezint aşa în faţa studenţilor? Vă daţi seama că eu nu pot să profesez de la catedră! Şi totuşi talentul pe care-l avea ea şi frumuseţea ei de caracter, bunătatea ei, toate aceste daruri nemaipomenite erau prinse într-un trup atât de nenorocit, atât de pocit, atât de aiurea! Şi, pentru ea, a fost foarte greu să fie reconvertită, recâştigată. Dar drumul a fost făcut scurt, fulgerător, datorită geniului Arsenie Boca. Şi, de aceea, şi relaţia dintre ei era ca cea dintre fiu şi părinte, dar ridicaţi la potenţa cea mai mare. Cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Şi, într-adevăr, acest sentiment i-a dat ei putere să meargă prin nămeţii aceia, în iarna aceea grea din ianuarie 1948, încât eu, cu valize puţine, atletică şi cerebrală, cum eram poreclită de colegii mei, abia mă ţineam de ea. Mergea... zbura, nu altceva! Mergea către Părintele ei şi ştia că Părintele a chemat-o, că are nevoie de ea. Se lucra atunci la Filocalie şi era o controversă între Părintele Stăniloae şi Părintele Arsenie pe un cuvânt, pe înţelesul unui cuvânt. Nu-mi aduc aminte care era cuvântul grecesc, dar ştiu că avea mai multe interpretări posibile. În textul acela, mergeau vreo trei-patru sensuri şi acestor preoţi înalţi le era greu să se hotărască asupra sensului exact. Părintele Stăniloae era pentru unul, şi Părintele Arsenie era pentru celălalt. Zorica trebuia să fie arbitru între ei şi să spună care e sensul cel bun. Amândoi erau foarte siguri că ea avea fineţea talentului care lucrează după legile lui, care sunt altele decât cele ale simplei cunoaşteri. E o cunoaştere profetică. Nu exagerez dacă spun lucrul acesta. Atât ţin minte, că Părintele Arsenie avea dreptate, şi nu pentru că Zorica ţinea atât de mult la Sfinţia Sa, ci pentru că aşa era! Şi, într-adevăr, şi Părintele Stăniloae a recunoscut că se potriveşte cel mai bine acel înţeles. Deci pentru aceasta o chemase.

Aţi ajuns la Sâmbăta…

Da. Am ajuns la Sâmbăta şi am intrat în bucătărie. Zorica m-a lăsat baltă acolo şi a zbughit-o la Părintele, să vadă de ce a fost chemată. Rămânând eu acolo, măicuţa care de obicei făcea mâncarea, atunci tocmai spăla vasele. Că, deşi ajunsesem în zorii zilei în Sâmbăta de Sus, până am străbătut noi toţi nămeţii aceia, s-a făcut târziu. Şi maica mi-a dat şi mie un lighean cu apă, să mă spăl, că arătam ca vai de noi amândouă! După călătoria în trenul acela cu cărbuni, cu fum, cu mizeria care era încă după război, care încă se simţea, nu aveam cum să arătăm prea bine. Eu m-am spălat frumos şi mi-am zis: Hai să mă pieptăn. Aveam părul creţ şi foarte lung; îl purtam în coade. De obicei, îl purtam pe cap, dar, fiind creţ, avea nărodul de păr obiceiul să sară din împletituri şi era ca un pămătuf, aşa, dându-mi un aspect de mare dezordine, de şleampăt. Şi mi-am zis: Hai să mă pieptăn strâns, că poate o să stea acolo, la locul lui. Şi, cum mă pieptănam eu şi îmi împleteam coada, am început să plâng. Plângeam cumsecade, gospodăreşte! Maica s-a uitat ciudat la mine şi, la urmă, s-a înseninat şi a spus:

– Ştiu de ce plângeţi! Aţi vorbit cu Părintele!

Deci pentru ea era un fenomen obişnuit... Eu foarte târziu am învăţat că Părinţii care reuşesc să te pună în contact direct cu Dumnezeirea te fac să plângi. Adică nu poţi să ai acest contact decât plângând. Trebuie să te purifici, ca să fii în stare să primeşti un asemenea flash. Şi maica ştia lucrul acesta.

I-am răspuns:

– Maică, nu! N-am stat de vorbă cu Părintele.„Aş vrea eu să stau de vorbă cu Părintele” – ziceam eu, în gândul meu, dar ei nu i-am spus. Pentru că, pe drum, în timp ce Zorica îmi povestea despre Părintele şi despre cât este el de bun duhovnic, eu mă gândeam: Doamne, ce-ar fi să nu mă prezinte Zorica: „Uite, Părinte, ţi-am adus o păcătoasă; ai grijă de ea!” Mă gândeam că ar fi frumos să-l cunosc eu, să ştiu singură că este, într-adevăr, el Părintele Arsenie, despre care se spune! Şi am făcut această rugăciune. Din nou, am zis: Doamne, dacă are vreo noimă rugăciunea mea, Te rog, ascultă-mi-o! Şi am lăsat la o parte gândul. Acum, când maica mi-a zis: Ai stat de vorbă cu Părintele!, am zis în gândul meu: Aş vrea eu să stau de vorbă cu Părintele!, dar maicii nu i-am spus nimic altceva decât că nu-l cunosc, nu ştiu cum arată.

Şi am adăugat:

– Dacă ar veni acum în faţa mea, nu ştiu dacă aş recunoaşte că este Părintele!

Dar ea a rămas puţin contrariată şi pe urmă a zis:

– Da, ştiu, ştiu ce s-a întâmplat! Zorica i-a vorbit Părintelui despre tine şi, în clipa în care ai început să plângi, Părintele te-a văzut!

Pentru mine, limbajul acesta era neobişnuit. La Sâmbăta, era la ordinea zilei, dar pentru mine era ciudat!. M-am gândit că… maica asta e puţin aşa... Cum m-a văzut Părintele? Nu m-a văzut! Nu, nici vorbă să mă vadă!

Eu mi-am văzut mai departe de plâns. N-am încetat a plânge tot timpul acesta cât vă povestesc şi simţeam cum mi se înnoadă lacrimile în barbă, dar nu mă puteam opri! Era însă un plâns care îmi făcea bine! Mă simţeam bine! Îmi părea bine că plâng, dacă aţi mai văzut aşa ceva!

Şi vine, în timpul acesta, un călugăr, un frate şi-mi spune:

– Dumneavoastră sunteţi domnişoara Oţel?

Îi răspund:

– Da, eu sunt!

El continuă îndată:

– Păi, sora Zorica a zis să o aşteptaţi în chilie, că vine şi ea curând cu Părintele, să vă cunoaşteţi.

Zorica avea chilia ei, dar nu pentru că Părintele ar fi vrut neapărat să-i facă onoarea unei chilii, ci pentru că Părintele avea aşezămintele după canoanele de la Sfântul Munte şi, deci, pe un pat în care a dormit o femeie, nu mai putea dormi un călugăr. Deci în chilia în care ea dormea ori de câte ori mergea acolo nu intra niciun călugăr, decât ca să facă focul şi să facă curăţenie. Ceea ce a şi făcut acest frate, de altfel, pentru că am găsit două paturi aşternute frumos, pregătite. Însă chilia, plină de fum! Plină de fum!

Şi fratele îmi spune:

– Nu te supăra, soră, că asta nu durează mult. Aşa se întâmplă când o sobă e multă vreme nefolosită. Până îşi face tirajul, fumul iese afară. Însă eu am deschis geamul; uite, geamul este larg deschis. Păstrează-ţi paltonul…

Eu venisem cu paltonul pe umeri, că în bucătărie mi-l scosesem, bineînţeles. Aveam şi un fular legat sub barbă, aşa, ca la baba cloanţa cotoroanţa, pentru că maica îmi atrăsese atenţia că nu se cade să fiu cu capul descoperit în faţa călugărilor, mai ales că aveam un păr de sminteală. Mi-am pus atunci fularul de la gât pe cap. Stăteam deci cu fularul înnodat sub barbă, cu paltonul pe umeri şi îmi vedeam de plâns. M-am aşezat în fereastră şi am început să investighez peisajul, să văd unde sunt, unde am ajuns. Era o minune! Era ceva de pe altă lume! Era ceva de basm! Imaginaţi-vă că ninsese toată noaptea, deci totul era alb, imaculat, neatins nici de picior de animal, nici de om, nici de altceva. Munţii patriarhali, aşa cum sunt Munţii Făgăraşului, îmbrăcaţi în zăpadă. Erau atât de încărcaţi de zăpadă, că nu se distingea pădurea de brazi de pe coaste! Erau parcă doi patriarhi îmbrăcaţi în alb! Şi, cum au ei puţin vârfurile înclinate unul spre celălalt, eu spuneam că sunt munţii care se bat în capete, ca în poveste, şi ocrotesc apa vie, care este aceasta: mănăstirea aceasta! Era un simbol de puritate peste tot, care nu putea decât să îmi mărească emoţia!

Deci eu îmi vedeam de admirarea peisajului şi de plâns...

Emoţia mea a fost mărită de împrejurimi. Am venit cu ochii mai aproape, pe mănăstire. Mănăstire brâncovenească veche, cu stilul ei brâncovenesc, însă destul de micuţă, căci catedrala de acum e făcută de Mitropolitul Antonie, deşi mi se pare că e păstrată şi biserica veche. N-am mai fost de atunci la Sâmbăta, spre ruşinea mea. N-am mai reuşit să ajung acolo! La Părintele n-am vrut să merg, când m-am eliberat, ca să nu duc cohorta de securişti după mine pe capul Părintelui; aia-i mai trebuia! Dar nici după aceea, după 1989, nu l-am căutat. Pentru mine, Părintele a rămas cel de atunci, care a fost providenţial trimis de Dumnezeu, ca să-mi dea putere pentru ceea ce aveam de parcurs.

Am privit spre bisericuţă şi spre izvorul tămăduirii. Era o fântână în care izvora apă numai în ziua de Izvorul Tămăduirii; numai atunci curgea apă în această fântână, şi apa era făcătoare de minuni, bineînţeles. Vindeca – nu pe oricine, însă. Probabil pe cei care credeau în puterea de vindecare a apei. Izvoraşul era într-un fel de micuţă clădire – nu chiar un paraclis, ci mai puţin decât un paraclis, însă ceva mai mult decât o troiţă, de pildă. Între aceste două clădiri, Părintele aşezase o cruce sculptată de el însuşi, care, pe lângă faptul că era foarte frumoasă – Părintele era foarte talentat, făcuse Belle Arte-le –, avea braţele egale. De obicei, braţul perpendicular este mult mai înalt decât cel orizontal. Fiindcă era aşa însă, îţi dădea impresia că s-a aşezat în genunchi şi se roagă. Deci o cruce care stă la o margine de biserică în genunchi şi se roagă! Iar în faţa ei era aşa-zisul tămâier. Părintele adusese un copac foarte scorburos, mare; un trunchi de copac, mare cât masa asta, dacă nu şi mai mare. Un copac mare de tot! Scobise mai mult scorbura din trunchi şi îl căptuşise cu metal şi în cazanul ăsta, că nu ştiu cum să-l numesc altfel, ardeau permanent cărbuni, mangan făcut de călugări şi, pe aceşti cărbuni permanent aprinşi, erau întotdeauna maldăre de smirnă, tămâie şi răşină parfumată, culeasă din pădure. Şi, în momentul în care eu am ajuns aici cu povestea, era deja spre amurg, când natura stă. Nu ştiu dacă aţi observat vreodată lucrul acesta, însă este un moment din ziua în declin când, dintr-odată, se face o linişte desăvârşită! E momentul – o secundă, o frântură de clipă! – în care natura spune somn uşor Creatorului ei! Când ea se închină, îşi spune rugăciunea de seară. Era exact momentul acesta! Şi din tămâier se ridica, în liniştea asta desăvârşită – nu se clinteşte nicio frunză în momentul acela! –, fumul drept în sus. Un fum albastru, parfumat, care umplea toată valea de miros de tămâie şi de smirnă şi care se urca drept şi se pierdea în vastitatea cerului. Era ceva cum nu pot să vă spun! Serafic, de-a dreptul!

Şi, în atmosfera aceasta, în care eu îmi vedeam, deci, de admirarea peisajului şi de plâns, aud o voce foarte blândă, cu un accent puternic ardelenesc, care mă întreabă:

– No, ce s-o întâmplat?

Eu m-am întors, să văd de unde vine vocea şi m-am speriat! M-am speriat atât de tare, încât era să cad pe spate! Dar Părintele – că el era – prevăzuse lucrul acesta, pentru că mâna lui îndată m-a atins şi m-a redresat, m-a adus direct pe picioare înapoi.

De ce m-am speriat eu? Lângă mine era o siluetă înaltă, îmbrăcată în alb. Părintele purta de multe ori rantia albă. Îmbrăcat în alb, foarte subţire, foarte înalt. Un bărbat deosebit de frumos! Foarte frumos! O frumuseţe care nu e pământeană! Nu puteai să-i spui un bărbat frumos. Puteai să spui un bărbat scânteietor, strălucitor în toată înfăţişarea lui. Era foarte aproape de mine, mă privea foarte de aproape, serios şi atent. Dar ceea ce m-a speriat pe mine nu era seriozitatea cu care mă privea, ci privirea în sine. Ochii... Erau de un albastru... Când auzeam cântecul acela nenorocit Un albastru infinit, ziceam că, totuşi, aşa erau ochii Părintelui! Nu aveau spate! Era o privire cu prelungire undeva departe. Aşa cum se pierdea în vastitatea cerului fumul albăstrui, tot aşa, privirea Părintelui nu avea obstacol de care să se oprească. Şi era de o luminozitate şi de o căldură nemaipomenite! Simţeai fiorul acela de sfinţenie care te străbate din cap până în picioare! E un lucru care te sperie, mai ales când vii – cum spunea Părintele mai pe urmă – din Vavilonul care se înhoalbă la voi! Când veneai din Babilon... Şi ziceam: Doamne Dumnezeule, unde am venit eu? Mi-a pierit tot curajul! Îmi ziceam: La ce om am venit eu? La un om care mă priveşte cu infinitul! Mă priveşte cu veşnicia!

Părintele a continuat:

– De ce te-ai speriat? Nu aşa ai cerut să mă cunoşti?

Ei, când a mai spus şi lucrul acesta, m-am topit cu totul! Am zis: Doamne, Doamne, nu mă lăsa! Dă-mi curaj! Simţeam, pur şi simplu, că mă dezagreg! Mi-am simţit, într-o clipită, în clipa aceea, toată nevrednicia, dar mi-am simţit şi talanţii; am ştiut şi talanţii pe care mi i-a dat Dumnezeu şi pe care am obligaţia să nu-i îngrop, ci să-i dezvolt, şi eram uluită, că nu era unul singur. În acelaşi timp, am simţit o spaimă nemaipomenită! În clipa aceea, mi-am văzut într-o străfulgerare de secundă, de clipă, nu pot să vă spun, doar două greşeli care erau, la ora aceea, esenţiale în viaţa mea. Le-am văzut clar şi am zis: Dacă nu le-ai fi avut, ai fi putut să stai frumos în faţa Părintelui! Cu ele, nu ştiu cum ai să faci...

Şi Părintele mi-a spus în continuare:

– Deci aşa ai vrut să mă cunoşti... Eu sunt acela şi sunt pregătit să te ajut să rupi zapisul cu nenumitul şi să mergi pe Calea care se cheamă Adevăr şi Viaţă, Care este Mântuitorul nostru. Deci ne vom împrieteni cu Mântuitorul nostru. Te voi ajuta! Dar nu trebuie să-ţi fie frică! Trebuie să ştii că, dacă începi un astfel de drum, începi o cursă cu obstacole. Va trebui să ai curaj, ca să poţi să treci peste aceste obstacole. Viaţa noastră dintre cele două capete – naştere şi moarte – este un test. Este o cursă cu obstacole. Este o cursă cu examene, pe care noi le putem lua sau le putem pierde. Pentru asta, îţi trebuie curaj. Chiar dacă pe undeva mai este câte o greşeală...

Şi atunci am luat contact cu felul Părintelui de a vorbi, cu totul neobişnuit! Părintele vorbea puţin, nu era sfătos, cum era Părintele Cleopa, de pildă, la care nu se mai terminau vorbele. Nu! Nu era sfătos! Vorbea puţin. Eu am zis că cuvintele Părintelui nu sunt cuvinte pe care să le percepi cu înţelesul lor semantic. Erau cuvinte-portret. Te făceau să vezi. Să vezi ceva, nu numai să auzi şi să înţelegi cu mintea, ci să vezi. Să vezi cu inima, să vezi cu sufletul. Să vezi printr-o categorie de cunoaştere care mai târziu mi-am dat seama că se numeşte iubire. Deci să cunoşti prin iubire, nu prin raţiune.

Părintele îţi vorbea cu aceste cuvinte, care veneau din iubire, din profunzimea iubirii, şi nu din raţiune. Deci cuvintele nu erau produse raţionale, ci erau produse afective. Şi eu am zis că cuvintele Părintelui sunt cuvinte-portret. El îmi sublinia deci că esenţialul este curajul şi că greşeala este în spatele curajului. Ea este periculoasă în măsura în care ai laşitatea să nu te iei la luptă cu ea şi să nu ai curajul să o înfrângi sau măcar să lupţi împotriva ei.

Şi a zis apoi Părintele:

– O să vii la cină, o să mai stăm de vorbă şi vom vedea ce facem. Facem un plan pentru viitor.

Şi a plecat...

Am rămas... Şi Zorica aşa m-a găsit, cum m-a lăsat Părintele: în faţa geamului, cu paltonul pe umeri. N-am închis geamul, nu nimic! Ieşise fumul de mult.

Şi mă întreabă:

– Ce-i cu tine? L-am căutat pe Părintele să ţi-l aduc, dar a dispărut.

Şi îi spun:

– A dispărut, pentru că a fost aici şi l-am văzut.

Şi i-am povestit. Iar ea zice:

– A venit singur la tine! Dacă n-aş fi eu ucenica Părintelui, aş fi geloasă pe tine!

Şi a continuat:

– Cât eşti aici, eu ţin să îţi atrag atenţia, să nu spui că nu ţi-am spus: să nu gândeşti niciodată nimic rău în această încăpere, că ţi se poate întâmpla un lucru neplăcut.

Şi eu m-am gândit: vorbeşte şi Zorica la fel ca maica, aiurea.

Şi chiar i-am spus:

– Ce poate să mi se întâmple neplăcut în prezenţa unui om atât de deosebit? Că parcă e atât de mult! E sfinţenie!

Pe urmă, am descifrat care era, de fapt, harul Părintelui Arsenie: puterea de a-ţi sugera prezenţa Mântuitorului.

Şi am întrebat-o pe Zorica:

– Cum să mi se întâmple rău?

Şi în clipa aia m-am aşezat pe pat. Nu ştiu ce mişcare greşită am făcut, dar am venit cu capul în tăblia patului, de am văzut stele verzi!

Şi Zorica mi-a spus:

– Eu ţi-am atras atenţia! Să nu zici că nu ţi-am spus! Spune drept ce ai gândit!

Şi i-am spus că m-am gândit cum să mi se întâmple ceva rău?!

– Am luat în derizoriu atenţionarea ta, n-am luat-o deloc în serios şi uite că mi s-a arătat că aşa e... Am fost chemată la ordine!

La cină, Zorica a discutat tot timpul cu Părintele pe temele acestea de Filocalie, pentru care venise. Eu ascultam şi tot mai mult mă convingeam că Părintele vorbeşte altfel decât ceilalţi. Prin sublinierile şi pauzele pe care le punea între cuvinte îţi sugera mult mai mult decât cuvântul în sine. Deci făcea cuvântul să fie viu, să aibă forţă, să aibă putere lămuritoare. Şi stăteam cu mâinile pe tăblia mesei şi ascultam.

Deodată, Părintele s-a întors spre mine şi mi-a spus:

– Acuma, să vorbim de ale noastre! Uite ce e: ai să vii în Săptămâna Mare, pentru că trebuie un pic de pregătire. Dar îţi promit că te voi spovedi şi te voi împărtăşi. Deci vei veni în timp ce noi vom face rugăciunile pentru Săptămâna Mare şi poţi să te pregăteşti. Şi te voi spovedi şi te voi împărtăşi. Vom termina cu pactul cu necuratul. Dar pentru asta nu trebuie să fii aşa sfioasă! Să ştii că sfiala nu întotdeauna este o virtute. De obicei, arată bunăcuviinţă şi bună educaţie, dar uneori mai arată şi laşitate. Or, trebuie de fiecare dată când te apucă o slăbiciune din asta să te gândeşti că Mântuitorul ne-a zis: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” Deci ia curaj!

Apoi, ni s-a adresat amândurora, zicându-ne:

– Mai lăsaţi şi voi din timp în timp Vavilonul ăla care se înhoalbă la voi cu tot felul de ispite şi veniţi de luaţi de aici curaj şi o gură de aer duhovnicesc.

Şi mi-am zis: Uite ce bine a definit Părintele toată ambianţa asta nemaipomenită, pe care nu ştiam cum să o botez. Într-adevăr, metafora cea mai acoperitoare era văzduh duhovnicesc, aer duhovnicesc, sănătate duhovnicească.

„Zeci de mii de oameni plângând la prefacere!”

Şi am venit cu Zorica, în Săptămâna Mare. De fapt, am ajuns cu două zile înainte, ca să prindem şi Floriile; asta a fost dorinţa Zoricăi, şi eu nu m-am împotrivit. Între timp, FORS-iştii mei s-au speriat că voi rămâne şi eu. Zorica era hotărâtă să rămână la mănăstire, deci hotărâtă să intre în monahism, şi colegii credeau că ea are o atât de mare influenţă asupra mea, încât m-a determinat şi pe mine să merg cu ea. Şi au convins-o pe fosta mea directoare de liceu, care era soţia rectorului universităţii şi care îmi păstrase prietenie, să mă pună să promit cu mâna pe Biblie că măcar în una din zilele de Paşti voi fi cu mama, acasă.

Mi-a spus:

– Ştiu că ai de gând să mergi pe la mănăstire, pe la munte. E foarte frumos primăvara acolo, dar tu să-mi promiţi că vei fi măcar una din cele trei zile de Paşti cu mama ta, acasă.

S-a gândit ea aşa, că dacă eu voi fi acolo, nu voi rămâne la mănăstire. Deci trebuia să mă întorc la mama. Şi i-am promis, pentru că, într-adevăr, n-aveam niciun gând atunci să rămân la mănăstire.

Nu vă pot spune ce duminică de Florii am avut! N-am mai trăit niciuna ca aceea, nici de atunci şi nici până atunci, bineînţeles. În anul acela, Paştile cădea în 2 mai, deci vă puteţi imagina că era foarte frumos: era sfârşit de primăvară. Slujba s-a făcut afară – nici nu se putea să se facă în bisericuţa aceea mică. Venise lumea de pe lume, fiind atât de frumos afară. Cred că erau zeci de mii de oameni, nu exagerez! Cât de uitai în toate direcţiile, până în profunzime, până în codrii care urcau de acolo spre munte, erau tot oameni! Toţi preoţii – iarăşi, erau vreo 4-5 preoţi în soborul de la Sâmbăta – erau în veşminte albe şi au slujit nemaipomenit! Părintele a ţinut slujba, erau două strane, una cu studente, şi una cu studenţi, care dădeau răspunsurile. Cântau studenţii, cântau preoţii, cântau călugării, cântau păsările în nişte triluri minunate... Fluierau nişte mierle şi nişte grauri galbeni care au fluierul atât de frumos şi de puternic! Şi vă puteţi închipui cum răsunau toate, pentru că aerul de primăvară are o rezonanţă deosebită. Un cocoş care cântă cucurigu primăvara cântă cu totul altfel decât în alt anotimp. Era o minune! Simţeai cu adevărat că toată natura se roagă şi cântă Osana! Era un triumf... emoţionant! Ce să spun...

Un fenomen care s-a întâmplat şi care se repeta destul de des la Sâmbăta era că Părintele, în timpul epiclezei, plângea. Se spunea – eu nu ştiu lucrul acesta direct, dar spun ce ştiau toţi enoriaşii – că Părintele, în momentul când rosteşte formulele epiclezei, vedea aievea cum Se jertfeşte Mântuitorul. Şi plângea! În voce nu se simţea emoţia Părintelui. Vocea era la fel de fermă; nu o voce foarte spectaculară, dar foarte penetrantă, pătrunzătoare. Aproape dură, ai fi putut spune. Aspră, în orice caz. N-avea meandre din acestea bizantine, floricele. Era imnul clar, aproape sever. Se vedea însă că plânge, că i se zguduiau umerii. Şi, atunci, toată biserica plângea! Imaginaţi-vă zeci de mii de oameni plângând la prefacere! Deci Părintele avea puterea să le insufle tăria Jertfei Mântuitorului. De fapt, niciodată nu te poţi apropia de Divinitate altfel decât plângând. Asta am experimentat-o de-a lungul vieţii: ori de câte ori am avut ocazia să simt suflul divin, de fiecare dată a trebuit să plâng. Şi aşa se întâmplă cu oricine!

Părintele, după Florii, mi-a spus:

– Te consemnez la chilie. Ai să stai trei zile acolo – luni, marţi şi miercuri. Miercuri după-masă ai să vii şi ai să te spovedeşti, şi joi te vom împărtăşi.

Şi eu am zis în sinea mea: Oare Părintele e atât de sigur că mă vă împărtăşi?! Eu am de spus atâtea lucruri... În patru ani de zile, câte s-au adunat! Şi câte mi se desluşeau...

În chilie, mi-a zis:

– Am să-ţi dau canonul de rugăciuni pe care trebuie să-l faci, dar fiindcă o să-ţi rămână foarte mult timp şi, ca să nu te plictiseşti, am să-ţi dau să citeşti ceva ce eu am început să scriu şi o să-mi spui, din punctul tău de vedere literar şi filozoficesc, ce nu ţi se pare că e potrivit acolo.

Şi eu mă gândeam:

– Vai de mine! Eu să-mi dau cu părerea despre ce spune Părintele?! Nici vorbă de aşa ceva!

Mi-a dat Cărarea Împărăţiei, la care tocmai începuse Părintele să lucreze şi pe care o avea lucrată în creion; în creion am citit-o! M-a impresionat atât de mult cum spunea: „Cuvintele acestea sunt culese din lacrimile care au curs la picioarele noastre. Părerile de rău... Şi pentru ca să nu se mai facă pricini pentru asemenea păreri de rău, noi, părinţii, ne-am gândit să scriem nişte sfaturi, ca oamenii să nu mai fie atraşi în cursa celui rău şi să nu mai fie atâta suferinţă din neascultarea omului”. Foarte frumoasă introducerea! Apoi, discuta pe larg, explica pe larg ce a însemnat păcatul lui David Proorocul. Ştii povestea... Ceea ce am reţinut din ce explica Părintele extraordinar de bine era că metanoia, adică întoarcerea noastră din păcat spre viaţa curată, nu este numai dintr-o parte – recunoaşterea păcatului şi părerea de rău –, ci are şi cealaltă parte – ispăşirea. Deci o metanoie completă. Şi mă întrebam: Oare ce canon o să-mi dea Părintele? Ştiam că urmează canonul... Dar nu mi-a dat niciun canon. Ştia că vine canonul cel mare, închisoarea. Nu era nevoie să-mi dea altul în plus. Dar eu nu ştiam atunci toată chestiunea asta.

Miercuri m-am prezentat, într-adevăr, la spovedanie. Mi-a fost destul de uşor să lipsesc în primele zile, deşi sunt cele mai frumoase slujbe în Săptămâna Mare şi sunt imnuri care mie îmi plac deosebit de mult! Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită... E atât de frumos! Şi iată, Mirele vine în miezul nopţii... Toate imnurile sunt foarte frumoase! Cu noi este Dumnezeu – nici nu mai vorbesc despre imnul acesta, care a fost ca un fel de imn al închisorilor, după aia.

Miercuri am avut curaj. M-am aşezat frumuşel în faţa Părintelui, am ascultat Molitva şi i-am dat drumul. Şi am tot spus şi am tot spus. Am turuit... Părintele nu m-a întrerupt niciodată şi eu mă miram de ce nu mă întrerupe. Că ştiam că, atunci când oamenii încep să vorbească şi despre vacă şi despre casă, Părintele îi întrerupe şi le spune: Nu, spune aia care ai făcut-o, nu asta! Nu te văita de ce ţi se întâmplă! Vaită-te de ce faci tu şi de ce faci tu altora! Ştiam că intervine în felul acesta şi ştiam că, la sfârşit, după ce spuneai ce aveai de spus, spunea: Dar aia de ce nu ai spus-o? Că şi aia ai făcut-o şi aia ai făcut-o. De ce nu le-ai spus? Şi dădea canon foarte sever pentru toate. Vai, era foarte sever! Pe mine nu m-a întrerupt, nu m-a întrebat. M-a lăsat să spun. O singură dată s-a ridicat, ca să deschidă fereastra. Se făcuse foarte cald în încăperea aia mică în care ne spovedea. Probabil se întrecuseră cu focul fraţii, ca să nu-i fie frig Părintelui. Atât a fost: s-a ridicat, ca să deschidă fereastra. M-a întrebat apoi ceva în legătură cu gazdele la care eu stăteam atunci şi cu care erau, într-adevăr, nişte probleme. M-a întrebat despre tata şi mi-a spus că este grav ce se întâmplă cu el şi că să-l trimit la el, dacă vreau să fie salvat. Şi m-a mai întrebat o singură chestiune, pe care i-o spusesem, că sunt tentată să intru în monahism.

Şi Părintele m-a întrebat:

– Cât de hotărâtă eşti tu să faci pasul ăsta?

Ştia că nu-l voi face, probabil.

Şi eu am zis:

– Nouăzeci şi nouă la sută, Părinte.

Şi Părintele a zis:

– Dar procentul acela, unu la sută, cum se traduce?

Şi eu am spus:

– Părinte, mi-e teamă că nu asta este chemarea mea, că nu pentru asta m-a scos Dumnezeu din nefiinţă, că misiunea pe care a gândit-o pentru mine este cu totul alta şi că este o semeţie, o trufie din partea mea să aleg eu drumul pe care trebuie să-l parcurg.

Mă gândeam că cel mai bine ar fi, poate, ca, pur şi simplu, să mă supun la ceea ce-mi va da Domnul pe parcurs.

Şi el a spus:

– Măi, fată, procentul ăsta al tău de îndoială valorează cât cele nouăzeci şi nouă de procente de hotărâre ale tale. Deci noi trebuie să-L întrebăm pe Mântuitorul, într-adevăr, ce trebuie să faci tu, fiindcă ai această îndoială. Dacă răspunsul va fi că trebuie să intri în monahism, trebuie să ai certitudinea sută la sută că asta vrea Domnul, nu că tu vrei lucrul ăsta. Că asta vrea Domnul de la tine şi că te-a condus la gândul ăsta. Tu mi-ai spus că în anumite împrejurări ale vieţii tale Maica Domnului a fost marele tău arbitru. Păi hai să o întrebăm! Uite, ai să te rogi tu şi am să mă rog şi eu şi, la Adormirea Maicii Domnului, ai să vii din nou aici şi o să aflăm răspunsul. Şi te asigur eu că va fi atât de clar, încât nu vei mai avea nicio îndoială. Dar să ştii că va trebui să asculţi ceea ce va spune Maica Domnului că trebuie să faci. Ne va da de ştire, ne va spune cumva. Ne va spune atât de clar, încât va fi limpede pentru amândoi. Pentru mine, ca părinte duhovnicesc, şi pentru tine, ca fiică duhovnicească, va fi clar ce este de făcut. Deci rămâne să ne vedem la Adormire. Şi mâine vii şi te împărtăşesc.

Deci m-a împărtăşit în Joia Mare. Părintele avea rânduiala de la Sfântul Munte ţinută cu foarte mare stricteţe. Înainte de a intra în Denii, spăla picioarele ucenicilor lui şi, după ce ieşea din Denii, făcea ultima masă, pe care o mai mânca tot soborul care, până duminică dimineaţă, nu mai mânca nimic. Deci vineri şi sâmbătă era post negru. La Liturghia de sâmbătă, vocile lor erau deja atât de transparente, din cauza nemâncării, încât aveai impresia că nişte îngeri cântă, cu nişte clopoţei de argint, nu oameni! Şi Părintele ne-a invitat la această masă pe Zorica şi pe mine. Era atât de multă lume deosebită pe care ar fi putut să o cheme din miile de oameni care erau acolo, dar ne-a chemat pe noi două. Eu am înţeles de ce a chemat-o pe Zorica – pentru că ea intra în monahism, pentru că era un pas foarte important pe care îl făcea şi care merita să fie celebrat în felul acesta. Dar pe mine? De ce mă chema pe mine? Târziu de tot, când am pus eu lucrurile capăt la capăt mi-am zis că Părintele ştia că toată tinereţea mea e cerută de Mântuitorul – toată, întreagă tinereţea mea – şi, ca atare, meritam şi eu să fiu alături de Zorica. Dar atunci am rămas foarte uluită!

„Trebuie să înveţi cum se ţine o flacără în furtună…”

În noaptea aceea, era o furtună cum numai în munţi se putea vedea! Să ştiţi că în noaptea aceea a nins atât de tare şi a fost un ger atât de puternic, că pădurile, a doua zi, arătau ca toamna târziu. Ruginite, pur şi simplu! Au căzut frunzele în toată zona aceea şi au crescut apoi altele noi, dar fructe nu s-au mai făcut. Aşa vijelie a fost! Viscol, pur şi simplu! Şi era vântul atât de puternic, că sălciile plângătoare, care erau înfrunzite, cu amenţi, amenţii înfloriţi – era sfârşit de aprilie, început de primăvară! – măturau cu coroanele lor, pur şi simplu, aleea pe care ele o mărgineau şi care ducea la arhondaric. Părintele, ce să facă? S-a dus, a luat un sfeşnic, din sfeşnic a luat o lumânare – o văd şi azi înaintea ochilor! Era destul de mare şi destul de groasă, deci avea o flacără destul de consistentă. Şi a zis:

– Eu merg înaintea voastră, merg pe marginea aleii, ca să vă luminez aleea, să nu vă scrântiţi picioarele pe aici.

Era un întuneric – vă puteţi imagina! Bubuia, pur şi simplu, muntele de furtună! Şi Părintele s-a aşezat în faţa noastră şi ţinea lumânarea într-o parte, ca să ne lumineze nouă aleea. Noi călcam în străchini, de uluiţi ce eram! Toţi ceilalţi erau obişnuiţi cu atmosfera asta de neobişnuit, de miracol, dar nici chiar ei, care erau obişnuiţi, de mirare nu mai puteau să calce ca lumea. Eu, cel puţin, eram cu ochii numai la lumânare. Flacăra se învârtejea, făcea adevărate tumbe; mergea în dreapta, mergea în stânga, în sus, în jos, dar de fiecare dată venea şi cădea pe lumânare. Şi eu îmi ziceam: uite, acuşi se stinge! Acuşi se stinge! Vedeam cum pleacă flacăra şi vine iarăşi înapoi. Se învârtea..., dar de fiecare dată cădea înapoi pe fitil! Şi aşa am ajuns… Era o distanţă destul de mare de la biserică până la arhondaric. Am mers luminaţi acolo. Şi Zorica, cuprinsă şi ea de emoţie, n-are ce face şi-mi spune:

– Nu-i aşa, Pazi, că-i ca-n poezia mea Răpire?

Şi eu am spus:

– Da, Zorica!

Şi mi-a venit imediat versul în mine: Şi-atât era cărarea de fierbinte, / că tainic gând îmi stăruia în minte / să nu-mi atârne haina jos, în jar. Într-adevăr, aveam impresia că mergem prin flăcările acelei lumânări şi că vom ajunge cu bine. Şi luminaţi!

Aşa am ajuns. Părintele s-a oprit pe prima treaptă – erau două sau trei trepte. Arhondaricul avea pe toată lungimea lui un cerdac şi în cerdacul acela urcai pe două-trei trepte.

Părintele s-a oprit pe prima şi a zis:

– Vă luminez eu intrarea. Mergeţi direct în trapeză.

Şi toţi fraţii, tot soborul s-a prelins prin faţa Părintelui, şi Părintele le-a luminat. Noi am ajuns ultimele, pentru că eram ultimele din coloană, că eram muieri, şi aşa era aşezământul, aşa era canonul.

Când am ajuns în dreptul Părintelui, Părintele a luat lumânarea şi a spus:

– Ţine lumânarea asta şi nu te mai mira atât!

Eu am luat lumânarea, cum să spun, ca o somnambulă, ca un automat şi am ocrotit-o, ca să nu se stingă. Şi totuşi, eram pe treaptă, în faţă aveam arhondaricul, care era o pavăză, oarecum, deci aveam numai dintr-o parte vântul, dar lumânarea s-a stins imediat! Nu ştiu dacă a ars cinci secunde. Şi i-am întors Părintelui lumânarea şi i-am zis:

– Părinte, s-a stins! Nu pot eu să ţin lumânarea...

Şi Părintele mi-a zis:

– Vezi că trebuie să înveţi cum se ţine o flacără în vânt, o flacără în furtună.

A mai spus:

– Nu e uşor să ţii o lumină în furtună, dar se învaţă.

Cum era obiceiul lui: ce era esenţial spunea aşa, uşor. Şi a continuat:

– Se învaţă, să ştii că se învaţă!

Şi i-am spus:

– Părinte, nu cred că am să ajung vreodată să fiu o ducătoare de lumină. Nu... Nu, nu! Adică nu era de nasul meu.

Şi Zorica a intervenit şi a spus:

– Vedeţi, Părinte, că a început să vorbească şi ea ca la Sâmbăta?! Adică a înţeles că eu am început să înţeleg cum se petrec lucrurile acolo.

Şi Părintele ne-a spus:

– Poftim, intraţi înăuntru şi luaţi loc la masa stareţului.

Părintele era stareţ. Ei au intrat toţi, dar eu am şterpelit-o în bucătărie. Mi-am zis: Cum să mă duc eu, să stau acolo, cu Părintele şi cu toţi părinţii?! M-am simţit, dintr-odată, iarăşi, aşa mică, nesemnificativă şi nevrednică! Practic, nevrednică de o asemenea onoare. M-am dus la bucătărie. Acolo mă aştepta maica cu străchinuţa de mâncare de prune; făcea o mâncare de prune nemaipomenită! Şi, cum prinsese drag de mine – ea simţea că Părintele are o atenţie deosebită pentru mine –, mă bucuram şi de atenţia ei. Şi întotdeauna îmi spunea: Lasă, nu mânca acolo, la comun, şi vino aici, că am eu o străchinuţă, pentru tine, pusă deoparte. Dar mie îmi plăcea foarte mult şi mâncarea de la comun. Aproape întotdeauna era numai salată de cartofi cu ceapă, fără ulei. Dar niciodată nu mi s-a părut salata de cartofi mai bună ca acolo! Şi mâncam toţi studenţii de-a valma, acolo, salată de cartofi.

Nici n-am apucat să zic: Blagosloveşte, Maică! Maica îmi spusese deja bună seara şi pusese deja mâna pe străchinuţă, să vie să-mi aducă, şi m-am pomenit cu Părintele lângă mine! De data aceasta, cu vocea foarte aspră, dură chiar.

M-a întrebat:

– Eu unde ţi-am spus să mergi?

Eu, ce să fac? M-am făcut mititică – mai mititică decât mă simţeam – şi am zis:

– Părinte, dar n-am îndrăznit...

Şi el îmi spune:

– Dar eu ţi-am spus să te duci acolo, nu ţi-am spus să vii aici! Păi să ştii că la mănăstire se face ascultare. Nu se discută ce spune părintele duhovnic! Se execută! Deci, mergi acolo, lângă Zorica.

Am mers. Părintele a spus rugăciunea; n-am auzit niciodată, niciun preot rostind astfel o rugăciune! A fost de binecuvântare a mesei, dar cu totul altfel decât cea obişnuită. Adică a spus rugăciunea obişnuită, dar pe urmă mi-am dat seama, după ani de zile, după ce m-am eliberat şi am primit rugăciunea Părintelui, aceea care circulă tipărită, că era rugăciunea pe care a spus-o atunci, după rugăciunea de binecuvântare a bucatelor. Cu aceeaşi manieră a Părintelui de a sublinia cuvintele la care noi trebuia să fim atenţi. Şi ziceam în sinea mea: Doamne, ce proastă am fost! Să lipsesc eu de la o asemenea rugăciune!...

După ce noi am mâncat, Părintele a vorbit cu soborul lui, foarte intim şi cald, foarte apropiat. Le spunea: Măi, Măi, la toţi, aşa, ca fraţi într-adevăr buni.

Şi, la sfârşit, zice:

– Ei, acum să stăm şi noi de vorbă, că avem o socoteală. Eu ţi-am mai spus – nu? – că la mănăstire se face ascultare. Tu ai făcut o neascultare şi, ca atare, eu trebuie să te canonesc. Şi m-am gândit să-ţi dau următorul canon: eu m-am gândit să-i duc pe toţi creştinii ăştia care au venit să-şi facă Paştile aici, să-i duc la chilia mea, că tot voiau ei s-o vadă. (Se ajungea foarte greu acolo. Era o pantă foarte pieptişă, aşa..) M-am gândit că cine o să vrea să vină o să vină. A doua Înviere o facem la chilia mea, şi tu n-ai să fii acolo! Ai să rămâi în biserică!

Eu n-am zis nimic, bineînţeles.

„În clipa aceea s-a despicat întunericul din faţa noastră!”

Părintele a plecat, dar eu am zis în sinea mea: Atâta rău, că n-am să mă duc! Parcă ce? Eu am să stau frumuşel după biserică până când convoiul se îndepărtează şi pe urmă, tiptil-tiptil, mă duc şi eu, că altfel nu ştiam drumul. Nu-l ştia nimeni; îl ştiau numai cei mai apropiaţi de Părintele. Şi zic: Când ajunge coloana acolo, mă bag şi eu repede prin mulţime, şi Părintele n-o să ştie că eu sunt acolo. Toţi ştiam că va fi o predică deosebită şi aşa a şi fost! Părintele a vorbit despre venirea comunismului în ţară şi despre consecinţele lui, exact aşa cum s-a întâmplat! Profeţie făcută inclusiv cu pustiul care avea să se aştearnă în mănăstiri! Eu am lipsit de la această predică, pentru că, în momentul când am dat eu cot după biserică, ca să mă iau tiptil-tiptil după convoi, dau nas în nas cu Părintele Iustin, care era unul din preoţii soborului! Părintele Arsenie, fiindcă avea enorm de mulţi spovediţi, n-avea cum să se ocupe de toţi dintr-odată. Şi atunci îi repartiza pe la ceilalţi preoţi, care trebuiau să-i urmărească, pentru că Părintele nu te lăsa de capul tău, aşa. Odată venit la el, trebuia să mergi pe cărare. Şi te urmărea sau îţi comunica ce avea de comunicat prin aceşti părinţi. Şi pe mine mă repartizase Părintelui Iustin.

Şi Părintele Iustin îmi spune:

– Soră Aspazia, nu cumva te bate gândul să mai faci o neascultare?

Şi eu am recunoscut:

– Ba da, Părinte, chiar aşa am avut în gând!

Dar el mi-a spus:

– De data asta, era foarte gravă, să ştii! Că prima dată ai făcut neascultarea din sfială, din neştiinţă. Dar acum ştiai precis cât de grav păcat este neascultarea de duhovnic. Deci premeditat ai vrut să faci această neascultare. Şi când? La o zi, două după ce te-ai împărtăşit! Păi se poate?!

Ei, după ce mi-a tras o morală aşa zdravănă, mi-a zis:

– Uite, vezi, Părintele a prevăzut că ai să faci lucrul ăsta şi sunt şi eu canonit, din cauza ta, pentru că nici eu nu am să fiu de faţă, pentru că am canon de la Părintele să stau cu tine până când Părintele se întoarce.

Apoi, Părintele mi-a zis:

– Haide să stăm aici, pe băncuţa asta – era o băncuţă lângă biserică – şi eu am să-ţi povestesc ceva, ca să treacă vremea. Şi mi-a povestit vieţile Sfinţilor Didim şi Teodora. Şi în momentul în care el spunea: „Şi uite aşa au fost conduşi la moarte cei doi mucenici, cu imnuri şi cu lumânări aprinse…”, în clipa aceea s-a despicat întunericul din faţa noastră! Noi eram cu ochii pe pădure, căci între timp se făcuse întuneric. Părintele a povestit pe lung povestea, ca să mă ţină concentrată acolo. S-a despicat deodată întunericul şi a apărut în falia de lumină Părintele Arsenie! Era în picioare, venea în fruntea convoiului, dar nu se vedea convoiul; se vedea numai o făclie mare, pe care o avea în mână; mare, aproape cât dânsul de înaltă! Era luminat deci în întregime. Imaginaţi-vă: întuneric şi numai această aură de lumină ovală, în care era încadrat exact Părintele, îmbrăcat în odăjdii albe, cum slujise vecernia. Şi, în spatele lui, convoiul, care era format numai din feţe! Feţe de oameni, luminate. Aveau lumânări mici care, cum le ţineau, nu le luminau decât capul. Restul era întuneric. Deci imaginaţi-vă un roi nesfârşit de feţe luminate. Şi tot convoiul acesta cântând Hristos a înviat! Vă spun: nu există metaforă sau penel care să poată să cuprindă un asemenea peisaj! Era cutremurător, copleşitor! Noi am rămas muţi o bucată de vreme. Şi Părintele Iustin, care avea totuşi alt curaj, a punctat momentul şi a spus:

– Vezi, soră Aspazia, cum răsplăteşte Dumnezeu ascultarea?! N-am ascultat noi predica Părintelui de la chilie, dar niciunul din cei care au ascultat această predică n-a avut bucuria unui astfel de spectacol!

Dumnezeiesc, pur şi simplu! Zice:

Nu-i aşa, soră, că ai văzut cum este întâmpinat Domnul Savaot în cer de norul ăsta de feţe luminate cântând Slavă Tatălui în Ceruri?!

A trebuit să recunosc că, într-adevăr, aşa era şi că, mergând acolo, aş fi făcut o foarte mare greşeală.

„Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult adaugă”

A doua zi, a mai fost o întâmplare nostimă. Cred că aţi auzit de lacurile de la Sâmbăta. Erau două lacuri: unul curgea în celălalt printr-o cascadă. Chestiunea era aranjată de Părintele, în grădină. Studenţii au săpat acele lacuri. Şi cum sunt în conştiinţa mea ele rămase? Era primăvară şi erau înflorite genţianele pe mal. Malurile erau tivite cu genţiane. Şi aceste maluri cu genţianele albastru închis se oglindeau în lac. Tot în lac se oglindea şi cerul şi aveai impresia că sunt doi ochi albaştri mărginiţi de sprâncene închise la culoare şi că te priveşte cerul printre sprâncene. Nu pot să vă spun... Numai un estet ca Părintele putea să conceapă aşa o frumuseţe! Şi acolo, la lacuri, îmi dăduse întâlnire Leonida Plămădeală, cu care mă împrietenisem între timp şi care a fost ca un fel de ocrotitor al meu. El, singur, aşa, s-a aşezat în această postură, pentru că studenţii, aşa cum sunt bărbaţii tineri, de obicei, au, aşa, un fel de aroganţă faţă de femei, şi aceştia de la Bucureşti nu puteau să suporte gândul că o muiere s-a apucat să facă filozofie şi încă cu Lucian Blaga! Şi mă înghesuiau cu întrebări din filozofia lui Blaga, care mai de care mai grele, ca să mă prindă într-o capcană, în care să-mi spună: Degeaba! N-ai ce căuta acolo! Şi Leonida îmi lua întotdeauna apărarea...

Acum, el îmi dăduse întâlnire pe lacuri şi, în acelaşi timp, un alt student, Toma, îmi dăduse tot întâlnire pe lacuri. Şi mă gândeam cum să fac? Să-i dau întâi unuia o oră şi, apoi, în continuare celuilalt altă oră? Zic: Ce-i asta? Abia m-am spovedit şi uite ce fac... Şi atunci le-am dat la amândoi la aceeaşi oră. Dar nu s-au supărat. Toma – celălalt student căruia îi dădusem şi lui întâlnire la lacuri – a fost puţin debusolat, dar Leonida a râs şi a spus: Numai un cap ca al tău putea să facă aşa o chestie! Şi s-a amuzat... Dar ce-a fost pentru ei, când veneau fiecare, unul dintr-o parte şi celălalt din cealaltă parte, exact la aceeaşi oră, foarte punctuali, întâlnindu-se ei şi eu stând în spate şi amuzându-mă de cum se întâlnesc ei unul cu celălalt, nu pot să vă spun! Dar m-au luat între ei şi ne-am întors împreună spre biserică. Deci eu eram în mijloc, şi unul era de-a dreapta, şi altul de-a stânga. Când să intrăm în curtea bisericii – că lacurile erau mai sus –, l-am văzut pe Părintele. Era o căsuţă – casa stuparului, aşa i se spunea – unde stătea fratele care avea grijă de stupi. Şi Părintele era acolo cu o droaie de copii în jurul lui. Unul îi era în spinare, ceilalţi lângă el; era, pur şi simplu, o grămadă de copchii peste Părintele. Copiii ăştia erau copiii care fuseseră îngrijiţi de Părintele în timpul foametei din 1947. Şi copiii au rămas atât de îndrăgostiţi de Părintele, încât n-au vrut să plece când au venit părinţii apoi să îi ia acasă! N-au vrut să plece! Şi, ca să plece, părinţii le-au promis că vor veni în fiecare an, să-l vadă pe Părintele. Aşa că, la Paşti, întotdeauna, copiii erau acolo; părinţii se ţineau de cuvânt, că altfel era jale de ei! Şi acum ei tocmai sosieră cu un camion şi erau ciucure pe Părintele. Şi, din nou, Părintele ni L-a sugerat pe Mântuitorul. Toţi trei am avut în faţă tabloul cu Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i goniţi!

Părintele ne-a oprit şi a spus:

– Aspazia, stai că trebuie să-ţi dau un sfat. Sfatul duhovnicului pentru toată viaţa ta.

Şi sfatul lui m-a cutremurat atunci! Nu prea l-am înţeles, dar pe parcurs l-am înţeles foarte bine. Suna aşa: Cel ce vrea să scadă la crucea lui, mai mult adaugă. Şi am înţeles pe parcursul vieţii că, într-adevăr, aşa se întâmplă, că noi avem de dat anumite teste şi că testele acelea trebuie date. Fac parte din planul mare de mântuire al Părintelui Veşnic şi trebuie făcute. Tu poţi să ceri să fii izbăvit la un anumit moment de ele, dar ele se transferă la momentul următor, care vine cu încercarea lui, plus cea care vine din urmă, care trebuie făcută. Pentru că, dacă nu o faci, nu o îndeplineşti, eşti cu examenul căzut. Cu ce te prezinţi la mântuire, la Judecata de Apoi? Şi, în afară de asta, însuşi faptul de a cere amânare nu este un păcat, dar este un păcat că o ceri altfel decât cum a cerut-o Mântuitorul. Şi Mântuitorul S-a cutremurat de jertfa ce-L aştepta! Dar a zis: De este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta... Deci însuşi faptul că tu ceri, de la tine, acea putere să te treacă peste încercarea respectivă este deja în sine un adaos la crucea pe care trebuie să o duci. Deci e o neascultare în plus. Sfatul Părintelui era deci, într-adevăr, foarte bun şi esenţial!

Apoi, mi-a mai zis:

– Aş mai vrea să-ţi spun ceva, dar asta nu ţine de duhovnicia noastră. Mă simt îndemnat să-ţi mai dau un sfat: să te fereşti de Toma!

Toma, săracul, s-a făcut alb! De ce o fi zis Părintele lucrul acesta? Şi Leonida, şi Toma, şi eu ne-am gândit că probabil Toma se simţise puţin legat de mine, puţin îndrăgostit, şi Părintele nu admitea lucrul ăsta. N-am găsit altă explicaţie...

Dar Părintele i-a lăsat lui Leonida şansa să ne explice chestiunea, că după ce ne-am îndepărtat de acolo, Leonida i-a spus:

– Stai liniştit, că nu la tine s-a referit Părintele! Părintele Arsenie ştie că Aspazia este o persoană cerebrală şi că are probleme cu judecata. Şi Părintele dispreţuieşte cumva raţiunea, deşi este un dar mare al lui Dumnezeu. Dar spune că mai mult ne încurcă decât ne ajută, pentru că raţiunea nu poate să înţeleagă şi nu poate să accepte miracolul.

Şi exemplul că aşa se întâmplă lucrul acesta este Apostolul Toma, care raţional nu putea să admită minunea Învierii şi care nu s-a lăsat până când n-a avut proba. Deci a fost incapabil să accepte miracolul! Asta este hiba raţiunii! Şi Părintele Arsenie i-a atras atenţia să se ferească de aceste raţionamente, că sunt neplăcute Mântuitorului.

Mi-a mai zis atunci Părintele ceva:

– Vezi că ai promis – deşi eu nu-i spusesem, ba mai mult, şi uitasem de lucrul acesta! – pe Cartea Sfântă că una din zile o vei petrece împreună cu mama ta. Deci mâine dimineaţă, de dimineaţă tare, vii şi-ţi iei binecuvântare de la mine, că eu sunt treaz la ora aceea. La cinci dimineaţa, vii şi-ţi iei binecuvântare pentru plecare, pentru că este singura posibilitate de a mai ajunge acolo, la tine, în munţii ceilalţiîn munţii Sebeşului erau părinţii mei, deci aveam drum de parcurs – ca să fii totuşi măcar seara, la masa de seară, acasă. Pasca de marţi seara să o iei cu mama ta, că altfel eşti sperjur!

Şi m-am prezentat dimineaţa, cu noaptea în cap, la Părintele. El mă aştepta exact pe scara pe care stătuse cu lumânarea şi îmi dăduse lumânarea şi-mi spusese că trebuie să ţin o lumină în furtună. Eu n-am înţeles atunci ce înseamnă, dar să faci închisoare sub comunişti şi să nu-ţi pierzi minţile exact asta însemna! Să-ţi ţii firea, să-ţi ţii lumina, să n-o laşi vânturată de vijeliile persecuţiei, ale prigoanei, care a fost cumplită, ce să mai vorbim!...

Părintele avea epitrahilul, l-a pus pe creştetul meu şi m-a binecuvântat:

– Dumnezeu să-ţi ajute, copilă! Să-ţi ajute Dumnezeu! Dumnezeu să-ţi ajute!

Şi mi-a dat binecuvântarea sa în diferite tonuri, de nu ştiu câte ori. Eu eram copleşită de emoţie; n-am sesizat că este un lucru cu totul neobişnuit, ca un preot să-ţi dea atâtea binecuvântări.

Leonida mă însoţise, era cu mine, acolo, pentru că spusese că e foarte dimineaţă şi că nu e bine să merg singură prin pădure. M-a însoţit până la cursă. Şi pe drum mi-a spus:

– Măi, tu ai numărat câte binecuvântări ţi-a dat Părintele?

Şi eu am spus:

– Nu! Dar trebuia să le număr?

El mi-a răspuns:

– Nu trebuia să le numeri, dar ţie nu ţi se pare ciudat ca un preot să-ţi dea atâtea binecuvântări şi în atâtea tonuri? Tu ştii ce înseamnă sublinierile Părintelui...

Şi eu zic:

– Dar eu nu-mi dau seama care este înţelesul acestui lucru într-adevăr neobişnuit.

Şi Leonida spune:

– Eu ţi-l spun şi să nu iei asta ca lipsă de educaţie din partea mea, că eu ştiu că nu-i frumos să-ţi spun ceea ce-ţi spun, dar ţi-o spun cu un anumit scop: tu ai să ai mai multe situaţii limită.Tu erai acolo, îngenuncheată şi cu epitrahilul în cap şi n-ai putut să vezi chipul Părintelui, dar eu l-am văzut: era de o tristeţe infinită! Cum nu l-am văzut niciodată pe Părintele de amărât! Deci pe tine te aşteaptă câteva situaţii limită. Câte binecuvântări ţi-a dat Părintele, prin atâtea chestii grele ai să treci. Şi eu îţi spun lucrul acesta nu pentru că sunt insensibil şi vreau neapărat să-ţi provoc un şoc, ci îţi spun lucrul acesta ca, atunci când vei fi în aceste împrejurări, să-ţi aduci aminte că Părintele Arsenie te-a binecuvântat şi că vor trece!

Şi, într-adevăr, aşa a fost!

Am primit, după aceea, de la Părintele Iustin o scrisoare în care spunea: Din încredinţarea părintelui tău duhovnic, îţi spun că pe data de 20 iulie să fii pregătită, că te duc la Vladimireşti. Era mănăstirea în care intrase Zorica. Vă puteţi da seama!

Nu mai spun că am mai avut un miracol între timp. Părintele, când mi-am luat binecuvântarea, mi-a zis:

– Uite, îţi dau şi o scrisoare, să i-o duci Părintelui Iovan. Nu ştiu cum ai să faci...

Dar eu am zis:

– Ba mi-e foarte uşor, că ştiu că Părintele Iovan locuieşte la mitropolie şi mă duc acolo şi-i duc scrisoarea!

Când i-am dus Părintelui Ioan scrisoarea, Părintele mi-a spus:

– Stai puţin, Aspazia, stai să citesc ce scrie Părintele. Poate e ceva ce ţine de tine şi trebuie să-ţi spun. Să fii pe loc, să nu te mai caut...

A citit scrisoarea şi am văzut că Părintele Ioan este foarte, foarte emoţionat. A pus scrisoarea deoparte şi privea undeva în gol, cu ochii total în lumină şi, la urmă, îmi spune:

– Aspazia, fii fericită, că eşti prima care află lucrul acesta: Părintele Arsenie mă cheamă duhovnic la Vladimireşti!

Cu ceva timp înainte, Părintele Ioan îmi spusese că nu ştie sigur încă ce să facă: să se călugărească sau să se facă preot de mir. Zicea: Se apropie anul când va trebui să închei doctoratul – dar n-a mai apucat, că l-a trimis Părintele la Vladimireşti. Tot cu Părintele Ioan am prezentat demisia Zoricăi, unde a fost iarăşi un miracol.

Eu i-am spus:

– Eu merg cu tine la profesorul Pasca; Pasca era cel care venise pe postul lui Sextil Puşcariu, la dicţionar, unde Zorica lucra.

Şi am adăugat:

– Nu au s-o lase pe Zorica să-şi dea demisia, pentru că n-au alt înlocuitor pentru etimologiile greceşti şi latine.

Ea era preparatoare la dicţionar pe aceste două probleme. Dar el îmi spune:

– Când e vorba de Vladimireşti şi de Părintele Arsenie şi de toate lucrurile care se întâmplă, fii sigură că o să aprobe!

Şi, într-adevăr, aşa a fost! Când am prezentat cererea, profesorul, care mă cunoştea foarte bine, că aveam note foarte bune la el şi el avea părere bună despre mine, s-a uitat întâi aşa lung la mine, s-a uitat la hârtie, s-a ridicat în picioare şi a mai citit-o o dată – o citise deja o dată, stând la birou, a doua oară s-a ridicat în picioare –, a scos stiloul şi a semnat.

Şi Părintele Ioan mi-a zis:

– Ţi-am spus? Ţi-am spus!

„De Adormirea Maicii Domnului eram în închisoare deja”

Şi Zorica a rămas acolo, la Vladimireşti! Toate celelalte le-a aranjat, pe urmă, Ioan pentru ea. Şi, după aceste evenimente, am primit scrisoarea de la Părintele Iustin, în care îmi spunea să merg acolo. Şi îmi spunea aşa: Părintele îţi cere să-ţi dai toate examenele – eu aveam examenele de anul IV, pe care trebuia să le dau, şi mai aveam şi nişte auxiliare. Auxiliarele noi le aveam la alegere; le dădeam la început sau la sfârşit de an. Eu mi-am lăsat câteva la sfârşit şi foarte rău am făcut că le-am lăsat, că la sfârşit era mai greu, pentru că erau examene de latină, de nu mai ştiu ce, pe care între timp le uitai... Dacă le dădeai la început, era mai bine. Şi mă gândeam: Doamne, cum am să le dau pe toate?! Spunea în scrisoare: Te prezinţi cu toate examenele date şi, dacă se poate, şi cu cel de licenţă. Dacă nu, îţi iei tot materialul pentru licenţă şi lucrezi acolo. Deci Părintele se grăbea foarte tare. Şi mă întrebam oare de ce? Oare a primit Părintele răspuns de la Maica Domnului? Oare de ce mă duce acolo? Pe urmă, Părintele Iustin mi-a dat explicaţia: Părintele presimte că vor fi tulburări foarte mari şi vrea să te pună la adăpost şi, înainte de a primi răspunsul de la Maica Domnului, te aşază într-un loc în care crede că vei fi la adăpost.

Dar n-a fost să fie aşa, pentru că în 9 iulie am fost arestată. Deci unde? Până la 20 iulie mai erau zile... Şi răspunsul Maicii Domnului a fost clar: de Adormirea Maicii Domnului eram în închisoare deja, eram deja în pline anchete. Deci era clar: Dumnezeu m-a chemat la jertfă, şi nu la monahism.

„De ce te frămânţi atâta? Asta mai trebuia să faci!”

Nu l-am mai văzut pe Părintele Arsenie decât în vis. Eu am fost aşezată – cred că şi acesta a fost unul din supliciile prin care a trebuit să trec şi cu care foarte greu m-am obişnuit – în celula deasupra căreia era camera de bătaie. Patruzeci de zile am locuit acolo. Şi auzeam toate vaietele, toate plânsetele, toate torturile pe care le făceau ăia. Eram trei persoane în situaţia asta. Una dintre ele era căpitanul Capotă, ruda Părintelui Capotă, care şi el a venit lângă fratele lui, în închisoare, şi care, din cauza asta, mi-a arătat o duioşie deosebită. Ori de câte ori mergea la Majalahonda, îmi trimitea de acolo ilustrata cu semnăturile celor prezenţi şi îmi spunea aşa, cu căldură: Măi, Pazi! Pe numele mic... Şi, într-o noapte, am avut impresia că-l aud pe tata plângând. Şi spunea: Nu mai da, nu mă bate, că n-am făcut toate lucrurile astea! Nu trebuie să recunosc!

Pentru că ce se întâmpla? Pe comunişti nu-i interesa adevărul! Pe comunişti îi interesa să închidă cât mai mulţi din oponenţi. Şi atunci ei instrumentau câteva elemente pe care le prindeau de ici, de colo şi formau un proces şi te băteau, ca să intri în schema lor. Că era adevărat sau nu, asta nu conta. Trebuia să intri în schema aia, ca să fii pedepsit conform gradului de periculozitate pe care ţi-l acordau ei. Şi omul acesta era bătut pentru aşa ceva şi el nu înţelegea că, până la urmă, va trebui să accepte. Că n-aveai ce să faci! Nu se putea rezista! N-aveai decât două soluţii: s-accepţi sau să mori! Erau persoane de foarte mare curaj, care au murit în bătăi, iar ceilalţi au cedat. Până la urmă, au zis: Scrie acolo ce vrei despre mine şi lasă-mă în pace! Înţelegeau că trebuie să facă această închisoare şi o făceau, gândind că o fac nu pentru că vrei tu, ci pentru că probabil că trebuie să o fac. Şi foarte mulţi, deci, au acceptat. Şi eu am fost unul dintre ei. Din fericire, eu n-a trebuit să trec prin foarte multe bătăi, pentru că Dumnezeu mi-a arătat ce trebuie să spun şi am spus exact cât trebuia. Acesta a fost un alt miracol, o altă poveste. Dar sunt sigură că de la Părintele Arsenie mi s-a tras! Şi atunci, mi s-a părut că omul acela torturat este tata, care spunea: Nu pot să recunosc! Şi eu ştiam şi i-am şi spus tatei: Să ştii că tu eşti într-o foarte mare primejdie! El era în munţi, la 1400 m altitudine, în Munţii Sebeşului, la o şcoală. Şi i-am spus: Vei fi pus în legătură cu rezistenţa din munţi! M-a întrebat: ce-i aia, rezistenţa din munţi? Şi atunci eu i-am povestit, i-am spus: Uite, s-ar putea şi eu să fiu arestată, s-ar putea şi eu să vin cu un grup de studenţi pentru această rezistenţă! Noi, cei care suntem oponenţi comunismului, ne retragem în munţi... Se spera atunci că va fi un nou război anti-bolşevic în care noi ar fi trebuit să fim de foarte mare folos. Ceea ce nu s-a întâmplat, după cum se ştie... Şi eu mi-am zis: Probabil că pe tata, găsindu-l director la 1400 altitudine, în munţi, refugiat, îl vor aresta îndată... Tata a fost voluntar în Primul Război Mondial şi, din cauza aceasta, a fost scutit de al Doilea Război Mondial, fiindcă avea răni din Primul Război. A făcut parte din detaşamentul de elevi voluntari basarabeni, care au luptat la Mărăşeşti. Deci avea toate chestiile acestea, de care puteau să-l înhaţe. Ei erau siguri că e oponent al lor; şi şi era, de fapt. Aşa era, fără să fi fost înrolat în Mişcare. Şi atunci am îngenuncheat şi am spus: Doamne, dacă trebuie să facă şi tata închisoare, dă-mi mie anii lui, că oricum el e bătrân, rănit – avea foarte grave probleme cu inima, de asta a şi murit. Zic: Eu oricum am de făcut ani mulţi de închisoare, aşa că, dacă mai fac câţiva în plus, n-are nimic. Dă-mi-i mie.

Şi m-am liniştit după ce am făcut rugăciunea. Îndată s-a liniştit şi bărbatul respectiv; fie că a leşinat, fie că au obosit ăia să-l tot bată. A tăcut, în orice caz. Dar, după aceea, am aţipit puţin şi pe urmă m-am trezit şi au cerut frământările: Dar dacă eu mi-am cerut osânda? Cum vin să cer eu chestii de felul ăsta? Doar Dumnezeu ştie ce are de făcut! Dar dacă s-a supărat pe mine şi eu m-am osândit? Dacă, în loc să-l salvez pe tata, m-am îngropat pe mine şi mai mult?!

Şi au început tulburările şi neliniştea. Ostenită de gânduri – dacă aşa, dacă altfel, dacă pe dincolo –, am aţipit, cred. Pentru că m-am pomenit dintr-odată într-o biserică foarte mare, foarte frumoasă, pictată foarte frumos. Era plină de lumină; lumina venea dinspre altar. Eu am trecut din pronaos în naos, m-am apropiat de altar, dar nu foarte mult. Şi, în altar, dintr-odată, a apărut, în plină lumină, Părintele Arsenie, exact aşa cum apăruse în noaptea când venea dinspre chilie! Foarte senin, m-a privit cu ochii lui frumoşi, de cer infinit şi mi-a spus:

– De ce te frămânţi atâta? Asta trebuia să faci! Asta mai trebuia să faci!

Pentru că, în momentul în care eu am cerut osândă pentru tata, am simţit că l-am iertat. Atunci am simţit că, într-adevăr, l-am iertat şi că sunt în stare să jertfesc din viaţa mea atât cât trebuie, ca viaţa lui să fie salvată. Asta era adevărata iertare!

Şi mi-a spus Părintele:

– Asta mai trebuia să faci! Tatăl tău va fi absolvit, pentru că n-ai idee ce putere are înaintea lui Dumnezeu rugăciunea copilului care-şi asumă greşeala părintelui care l-a născut şi l-a crescut!

„Atâtea cruci mi s-au părut că toate una s-au făcut…”

Asta a fost ultima dată când l-am văzut pe Părintele! Frumos... Părintele, când i-a dat lumânarea lui Zorica, i-a spus: Ţine tu lumânarea asta, că tot aduni tu tot felul de ciurucuri. Maica Teodosia a păstrat tot ce îi amintea de Părintele, tot ce era în legătură cu el, cum era şi lumânarea aceasta, lumina care i-l sugera exact... A fost ca o anti-profeţie a acestui fenomen al ei din poezia Răpire. Că era tot aşa cineva care venea, o lua de mână, o conducea prin întuneric şi o aducea în plină lumină şi atunci ea a văzut că toată lumina asta venea de la Mântuitorul şi se termina spunând:„Şi n-am ştiut c-aceasta e iubire, / Să treci din moarte-n nemurire / cu mâna strânsă-n mâna Altcuiva”. Altcuiva scris cu litere mari, ca să se înţeleagă că e Mântuitorul.

Şi Părintele i-a zis: Îţi dau această lumânare, pentru că ai scris foarte mult despre cruci. Este una din poeziile fantastice ale Zoricăi. În câteva strofe, într-o simplitate absolut clasică – cum numai o cunoscătoare a limbilor clasice a putut să realizeze –, scrie ea despre ideea asta că, în Crucea Mântuitorului, sunt cuprinse toate crucile noastre. Şi că, în momentul în care noi ne însuşim propria noastră cruce, de fapt Îl despovărăm pe Mântuitorul de a duce şi crucea noastră. Ne-o ducem noi. Şi de aici vine mântuirea noastră, prin cruce, prin Golgota. Că nu poţi să urci pe Tabor, dacă nu treci prin Golgota. Sensul suferinţei... Ea îl prinde foarte simplu în această poezioară, spunând aşa: „Spre tărâmul celălalt / e locu-nchis cu gard înalt, / Dar am văzut printre uluci / atâtea cruci, atâtea cruci!” Şi le descrie pe fiecare: una e pompoasă, frumoasă, alta e modestă... Mă rog, nu toate au aceleaşi dimensiuni şi nici acelaşi aspect, dar toate cerneau lumină peste ţintirimul acesta. Şi spune ea, la un moment dat: „Atâtea cruci mi s-au părut că toate una s-au făcut; / O Cruce mare strălucea, sub greul ei, un Om zăcea. / Tu cum de poţi să le mai duci? / Atâtea cruci, atâtea cruci...” În acest vers, Tu cum de poţi să le mai duci şi în celălalt, O Cruce mare s-a făcut din toate, se ascunde, spunea Părintele Arsenie, toată teologia creştinismului. În câteva versuri atât de simple, dar care, într-adevăr, îţi aduc lacrimi în ochi, când le citeşti.

Am plecat de la Doamna Aspazia târziu, în noapte. Peste odăiţa cu mireasmă de mirt se aşternuse o lumină diafană, incandescentă… Sunt momente în care, efectiv, simţi Cerul chemând a Veşnicie şi sufletul tânjind a dor mistuitor de Dumnezeu. Doamna Aspazia e hărăzită şi hăruită spre aceasta… Iar mărturia ei e copleşitor de pilduitoare.

Aspazia Oţel Petrescu (Roman, Neamţ)




[1] Mitropolitul Bartolomeu Anania de mai târziu al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (1921-2011).

[2] Mitropolitul Nicolae Colan al Ardealului (1893-1967).

[3] Pr. Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea (1922-2008), un alt întemniţat al închisorilor comuniste.