Părinte, cine eşti, Părinte?!

A venit pentru prima oară la Mănăstirea Sâmbăta de Sus pe când avea vreo 25 de ani, să îl vadă şi ea, aievea, pe Părintele Arsenie Boca, acel Părinte despre care toate satele din împrejurimi vorbeau ca despre un sfânt. Au trecut de atunci încă aproape 70 de ani, iar sora Aurelia (aşa cum îi spun toţi cei de aici) nu a mai plecat de la Sâmbăta.

Aurelia Tinca (soră cu Pr. Paisie Tinca, de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus) a văzut lumina zilei în 1920, la Izvorul Mureşului. Încă de mică e crescută în frică de Dumnezeu şi dragoste de Biserică. În 1945 vine la Mănăstirea Sâmbăta, să îl întâlnească pe Părintele Arsenie Boca. Aici, ajută la bucătărie şi la alte treburi gospodăreşti încredinţate de Pr. Arsenie. Firesc, cu o ascultare dăinuind de zeci de ani, sora Aurelia poate fi găsită şi azi, la cei peste 90 de ani ai săi, întotdeauna, fie în biserică, fie la treburi, pe la bucătărie.

În momentul în care am găsit-o, pogora dinspre vecernie, pe aleile înmiresmate tomnatec ale mănăstirii. Am rugat-o să ne întoarcem puţin împreună, înspre acel timp covârşit de prezenţa Părintelui Arsenie Boca.

„Cine ştie ce aţi auzit voi...”

Soră Aurelia, cum a fost întâlnirea aceea, de demult, cu Părintele Arsenie Boca?

Prima dată când l-am întâlnit pe Părintele Arsenie a fost în Postul Paştelui, în anul 1945.

Aici, la Sâmbăta?

Da. Eu locuiam în Braşov, la şeful gării, la o familie germană. Şi acolo, de la biserică, am auzit că vine lumea la Sâmbăta. Şi am aflat că vine un autocar, un grup. Dar eu tot nu ştiam dacă să merg, până când deodată m-am gândit: Hai să merg şi eu. Şi-ncepe doamna preoteasă – era Părintele Comşa atunci – să-mi spună:

– Au plecat. Nu mai sunt locuri la excursia asta. Dar mergi cu trenul, dacă vrei, că nu e departe.

Eu nu cunoşteam deloc drumul, dar am plecat cu trenul. Ştiam că trebuie să-mi cumpăr bilet până la Voila. Apoi, în tren, când am vrut să cobor la Voila, conductorul mi-a spus că sunt şi alţi oameni din Braşov care merg la mănăstire şi că vor opri şi în haltă la Sâmbăta.

I-am zis:

– Dar eu am luat bilet numai până la Voila! Acum, cum să merg până la Sâmbăta?

– Lasă, că nu se rup roţile de la tren dacă te mai duce doi kilometri.

Atunci am venit deci pentru prima dată, împreună cu câţiva oameni de la Braşov. Era în anul 1945...

Cam câţi ani aveaţi pe atunci?

25 de ani.

Şi, după ce aţi ajuns la Sâmbăta?

Era în Postul Paştilor, când am venit. Cred că era a cincia săptămână de Post.

Era o maică aici, care ajuta la bucătărie. Era mai bătrână, aşa.

După Sfânta Liturghie, îi spune Părintelui Arsenie şi Părintelui Serafim, de faţă cu mine:

– Astăzi a cântat cor îngeresc în biserică.

Şi Părintele Arsenie, care era în biserică şi stătea cu mâinile ridicate în sus, la fel ca şi Părintele Serafim, i-au răspuns maicii:

– Cine ştie ce aţi auzit voi...

Nu voiau să spună adevărul! Dar a fost atunci ceva cu totul minunat!

Eu am stat atunci o săptămână şi apoi am plecat. Pe urmă, de Schimbarea la Faţă, am venit şi am rămas.

Atunci, prima dată, aţi reuşit să vă spovediţi la Părintele Arsenie?

Nu, m-am spovedit la Părintele Serafim. Părintele Arsenie era foarte ocupat! Lucra în rând cu toţi muncitorii! Şi piatra asta, care e în jurul bisericii, asta mică, Părintele Arsenie a adus-o. Părintele o adunat-o din râul ăla mare. Intra în apă, acolo, şi aduna piatră. Era foarte, foarte muncitor.

Alegea oameni pe care-i chema la treabă; că era foarte, foarte multă lume. Dar toată lumea lucra! Mănăstirea era la început, era încă şubredă. Pe mine şi pe încă vreo două fete ne mai dădea afară din grup. Şi parcă mă tot supăram: De ce nu ne primeşte şi pe noi? Apoi, iar mă duceam la muncă şi iar mă dădea afară. Şi la un moment dat, mi-a zis:

– Eu pe voi vreau să vă mai cruţ.

A ştiut că mai avem altele de dus, probabil... Mă şi vedea mai slăbuţă şi era lucru greu de făcut.

A doua oară aţi reuşit să vorbiţi cu Părintele? Să îl cunoaşteţi mai bine?

Da. Cam un an şi ceva am stat împreună cu dânsul, că, după aia, în 1948, a plecat. Noi eram cu treabă multă la bucătărie, la gospodărie. Vedeam numai cum îl aglomerează lumea pe Părintele aşa de tare!...

Era odată aici Părintele, la casa de lângă complex, şi s-a dus cu prescuri la lume. Venea lume foarte multă! Şi toţi se îngrămădeau – aşa se îngrămădeau! – să-i sărute mâna.

Eu m-am gândit: Cum să mă îngrămădesc aşa?! Să-l necăjesc aşa? M-am dat deoparte.

Când o terminat cu toţi, o venit la mine şi mi-o dat mâna şi mi-o zis:

– Să trăieşti!

Eu n-am îndrăznit să mă duc, că n-am vrut să-l mai necăjesc...

Altădată, era în râul mare, scotea piatră. Era aproape de momentul plecării lui de aici şi ştiam că pleacă. Şi toate fetele – au fost foarte multe studente atunci, de la Teologie şi de la alte Facultăţi; era şi maica stareţă Zamfira şi multe altele – au cerut sfat şi multe voiau să le trimită la mănăstire, la Bistriţa. Numai eu am tot rămas, am tot rămas. Am fost la fân în grădină şi, când s-a terminat cu fânul, mi-am zis: Acum îl aştept aici pe Părintele, când iese din râu, şi vorbesc. Şi când a ieşit, avea un însoţitor, pe Părintele Antonio. Când o ieşit, o zbierat la mine; aşa o zbierat la mine:

– Întinde-o, că te apucă ploaia!

Mi-am zis: Uite, nici acum n-am avut noroc... Am plecat.

Am vorbit cu Părintele la plecare, înainte de a se urca în căruţă. Ultima plecare... Când o plecat de aici. Atunci, parcă cineva m-ar fi împins: Pleacă Părintele şi numai eu am rămas fără niciun sfat... Şi m-am dus, aşa, şi am strigat ca o disperată:

– Părinte, vă rog să mă trimiteţi şi pe mine la Bistriţa.

Părintele, în general, le trimitea pe toate la mănăstire la Bistriţa. Stă şi se uită la mine şi-mi zice:

– Pe tine nu te trimit.

Îmi venea să plâng. Am strigat:

– Dar ce să fac, Părinte?

– Ce să faci? Să stai, să rabzi anii vieţii...

Aşa aţi şi făcut, nu?

Da... Dacă aşa o zis Părintele...

Când a murit Părintele Serafim, când l-au dus la spital ultima dată, şi dânsul, aproape plângând, mi-a spus:

– Tu să nu pleci de aici! Tu să nu pleci de aici!

Orişicum am fost, cum n-am fost..., ca o ştergătoare de picioare, ca o servitoare. N-am fost nu ştiu ce. Dar ştie Dumnezeu...

 „Părinte, cine va intra aici, la nuntă?”

Se tot vorbeşte din acea perioadă de anumite minuni pe care le făcea aici Părintele. Vă amintiţi lucruri de genul acesta? Lucruri mai deosebite care s-au întâmplat aici?

A ieşit odată Părintele Arsenie de la masă, după Crăciun. Şi era în curtea mănăstirii un pom, un brad aruncat de la pomul de Crăciun. S-a dus Părintele, a luat pomul şi l-a înfipt în pământ. Iarna, în pământ îngheţat. Şi bucătăreasa, care era aici – Victoria o chema –, a zis:

– Părinte, Părinte, cine eşti, Părinte?

Că o văzut că în pământ îngheţat o înfipt bradul...

Dar Părintele i-a zis:

– Taci, Victorio, taci, taci!

Zicea uneori Părintele:

– După ce plec din lumea asta, să mă chemaţi, că mai mult vă ajut de acolo, ca de aici.

Am fost cândva şi eu la Drăgănescu. Chiar atunci, picta la icoana cu Nunta din Cana. Şi era un timp când nu vorbea. Nu vorbea cu nimeni. Scria pe hârtii celor cu care voia să vorbească. Şi picta la Nunta din Cana şi am întrebat:

– Părinte, cine va intra aici, la nuntă?

Şi mi-a arătat ca şi cum ar spăla rufele şi le-ar stoarce bine. Adică să fii bine spălat şi stors bine şi atunci poţi intra la nuntă. Că de vorbit nu vorbea.

Nu ştiu prea multe, pentru că nu stăteam mult pe lângă Părintele. Nici n-aveam timp, şi era mereu înconjurat de oameni cu şcoală multă; cu teologie, cu seminar, cu facultate.

Cum era Părintele la slujbă?

Apăi, stătea ca o stâncă, cum zicea maica Teodora! Stătea ca o stană de piatră, nemişcat! Slujea mai rar, că în general slujea Părintele Serafim cu un părinte Mihail Burghescu, care la urmă o mers la Sălişte. Acolo o şi murit... Au fost trei Părinţi aici, la început.

Părintele Arsenie era cu treburile multe şi cu lumea. Tare-l mai necăjea lumea! Tare, tare! Însă la fiecare situaţie ştia un cuvânt să le spună...

Şi la predică?

Înainte de a pleca de la mănăstire, a trimis lumea acasă şi a zis că vrea să rămână doar cei cu carte mai multă, că ţine nişte predici pe care nu le înţelege oricine. Erau pentru studenţi. Era cam după Sfântul Ilie şi până la 1 august, perioada aceea în care sunt cma 10 zile.

Şi-apoi ziceau unele, mai în râs, că acum se aleg oile din capre. Dar Părintele le-a spus:

– S-aveţi grijă, ca nu cumva cei care credeţi că rămâneţi, tocmai voi să plecaţi!

Era o fata de pe la Sibiu, care îmi tot zicea:

– Hai să mergem şi noi!

Toată lumea era chemată să meargă, doi câte doi, în faţa Părintelui. C-aşa-i alegea pe toţi. Şi-mi zicea fata aia:

– Hai să mergem!

Zic:

– Eu nu mă duc! Eu n-am şcoală!

– Păi, ce, depinde de şcoală?

– Depinde şi de starea sufletească, dar şi de şcoală...

Dar ea a tot insistat:

– Hai, hai, hai!...

Şi am mers cu ea la Părintele şi am vrut s-o las în faţa lui şi să plec. Dar Părintele o întins mâna, să mă prindă pe mine. M-a întrebat câte clase am.

– Păi am puţine...

Numai patru aveam... Şi-a zis şi Părintele:

– Cam puţin, cam puţin...

Dar eu i-am spus:

– Şi-aşa vreau să merg acasă...

Toamna era multă treabă şi acasă.

– Şi mai vin iarăşi de Sfânta Maria...

Şi mi-a zis:

– Bine. Du-te.

Şi am plecat. Apoi, la Sfânta Maria, am venit cu mama.

„Spovediţi-vă la Părintele Serafim, că e înger în trup!”

Vă mai amintiţi ce sfaturi vă dădea Părintele?

Nu spunea prea multe. În primul rând, era atent la familiile care aveau copii. Când o mamă avea numai un copil sau doi, Părintele întreba:

– Ceilalţi unde sunt?

Făceau avorturi şi apoi unele veneau cu necazuri mari. Şi Părintele de fiecare dată întreba:

– Dar copiii unde sunt? Din cauza asta aveţi necazuri mari, pentru că omorâţi copiii!

Dumneavoastră v-a zis ceva deosebit, când vorbeaţi cu el?

Nu. Nu vorbeam prea mult cu Părintele. Era aşa de ocupat, că nu îndrăzneam. Mă gândeam că dacă n-am nici şcoală, ce să caut eu la el? Auzeam că veneau unii sau alţii, dar n-aveam timp să merg şi eu. Mă gândeam şi că n-am pricepere de a vorbi cu Părintele, deşi el primea pe toată lumea care venea la Sfinţia Sa.

La Drăgănescu aţi mai fost?

Atunci când picta la Nunta din Cana am fost de vreo două ori. Altădată apoi n-am mai fost...

Cum a fost plecarea lui de aici?

Mitropolitul Bălan l-a trimis la Prislop, unde mănăstirea era părăsită. Aici era mare aglomeraţie şi s-a gândit să-l trimită acolo, că acolo era lipsă mare de oameni buni. Şi acolo o început Părintele renovarea mănăstirii. Şi apoi tot de acolo a fost şi închis. A fost apoi pe la Bucureşti, pe la Schitul Maicilor...

După ce a plecat Părintele de aici, lucrurile au rămas la fel? Mai venea lume aici?

Venea lume, venea. Că şi Părintele Serafim era un om deosebit. Chiar Părintele Arsenie a spus către cineva:

– Spovediţi-vă la Părintele Serafim, că e înger în trup!

Spune Părintele Arsenie:

– Aveţi tot ce vă trebuie acolo, la Sâmbăta.

A fost Părintele Serafim, pe urmă a fost Părintele Teofil. A fost destul bine şi este şi acum. Doar că trebuie să avem cu toţii mai multă dragoste de Dumnezeu.

Simţiţi ajutorul Părintelui Arsenie?

Da! Da! Îl simţim!

La noi, acasă, s-a făcut biserica mai târziu. Şi, când am făcut pictura la biserică, Părintele Arsenie de trei ori o trimis bani acolo, pentru pictura bisericii, fără să-i ceară nimeni. Şi m-a chemat preoteasa de acolo şi m-a întrebat:

– Cine-i ăla care tot trimite bani?

– Păi cine? Părintele Arsenie!

Deşi nu i-am cerut niciodată! Nici n-am vorbit despre asta, despre biserică. Dar Părintele ştia unde e lipsă...

Şi acum ne ajută mult. Zicea numai să ne gândim la el, să-i cerem ajutorul, şi el va fi cu noi...

Sora Aurelia Tinca e ca o adiere de dor a unor vremuri de odinioară, în care sfinţii pribegeau aievea, la modul cel mai firesc, printre oameni. Prezenţa ei pe aleile mănăstirii ori prin ungherele bisericii de aici, cufundată în rugăciune, resemnifică sensuri, cheamă la conştientizare, la responsabilizare...