Părinte, ajută-mă, că nu mai pot!...

„Părinte, ajută-mă, că nu mai pot!...”

Doamna preoteasă Emilia Şpan e mereu pregătită de oaspeţi. În locuinţa ei cât o vecernie de seară mijind în primăvară, te regăseşti împreună cu o lume de sinaxar: oameni ai lui Dumnezeu care au făcut parte din viaţa ei de zi cu zi, figuri de părinţi profesori sau arhierei hăruiţi de Dumnezeu să se nască chiar din locuinţa aceasta modestă şi luminoasă, amintiri şi stări care străbat vremurile şi vremuirile. Am ajuns la doamna preoteasă într-o seară de iarnă. Intrând în sălaşul plin de icoane şi vibrând de Cer, am închis, o dată cu uşa de la intrare, o lume ce începe să îşi piardă tot mai mult din conţinuturi, din sensurile ei vremelnice, netrebuitoare. Orele de împreună-istorisire au născut, ele însele, o altă stare de fapt, aceea în care sălăşluiesc şi vieţuiesc sfinţii şi cei urmăritori ai lor.

Doamna preoteasă e ea înseşi fiică de preot. Născută în 1938, în Apuseni (localitatea Bucium-Cerbu), dintr-o familie cu dragoste de Dumnezeu, se căsătoreşte cu Gheorghe Şpan – preotul de excepţie de mai târziu –, cu care are şase copii, între care Preasfinţitul Siluan, Episcopul de astăzi al Italiei. Peregrinează, împreună cu soţul, în diferite parohii de munte (Ciuruleasa, Soharu, Scărişoara), pentru ca, mai apoi, să ajungă la Gura Râului (Sibiu).

Familia Şpan a trecut prin multe încercări. O viaţă din care nu au lipsit necazurile, însă nici binecuvântările. Şi, peste toate, o viaţă care, de ani şi ani, s-a orânduit în jurul unui mare om al lui Dumnezeu: Părintele Arsenie Boca.

 „Trebuie să-l cunoşti tu pe Părintele Arsenie Boca!”

 Se întâmpla la Scărişoara... „Un sat risipit, cu oameni săraci, dar buni la suflet”, cum descrie Doamna Şpan acea parohie, care impunea o muncă pastorală epuizantă, pe măsură. Familia Părintelui Şpan avea deja trei copii. Aici află, pentru prima oară, de la femeile din sat, care treceau muntele spre Mănăstirea Râmeţ, de Părintele Arsenie Boca.

În 1968, peste cuibul de bucurie al familiei Şpan avea să se abată o grea încercare. Mirela, fiica cea mare, de numai 7 ani, se îmbolnăveşte subit. „Avea anemie hemolitică microsferocitală, care s-a descoperit abia pe la şapte ani, îşi începe povestea doamna preoteasă. Ani de zile a tot avut temperatură, temperatură mică, ce-i drept, dar care a tot stăruit, până când a slăbit din cale afară. Avea o anemie puternică! Şi ne-au trimis la Cluj, ca şi când ar fi suspectă de leucemie – splina mărită, paloarea aceea, temperatură. Acolo, am stat şase săptămâni la spital, la o clinică pentru copii, unde i s-au făcut fel şi fel de analize. Dar nefiind o boală prea cunoscută, abia după şase săptămâni şi-au dat seama că nu e leucemie, că e o boală de sânge, adică anemie hemolitică. Splina îi spărgea globulele roşii. Şi temperatura aceea stăruia, la fel şi paloarea... În fine. I s-a făcut tratament, i s-au administrat tot felul de medicamente. Totuşi, medicii şi-au dat seama că nu se distrug globulele roşii aşa de repede ca la leucemie. Şi atunci ni s-a recomandat splenectomia, adică să-i scoată splina. Toată lumea zicea: De ce să mai chinuiţi fata? N-o mai chinuiţi! Lăsaţi-o! Şansele erau de 90% să nu reuşească operaţia.

În primăvara aceea, starea fiicei noastre a devenit foarte gravă. Nu mai ridica nici capul, nu mai avea putere să-l ridice de pe pernă şi am văzut picături de sânge abia roz pe cearşaf. Credeam că, gata, va muri! I-am spus atunci soţului meu, de la Spital, din Cluj, unde eram cu Mirela: Vino, dacă vrei s-o mai vezi în viaţă! Eu eram acolo, la Cluj, iar el era la Scărişoara. A venit, îmbrăcat în negru. Nu a găsit un taxi. De fapt, era un singur taxi în Abrud. Voiam să o aducem acasă, dar nu a găsit maşină. Făcându-i transfuzii însă, fata a înviat. A înviat! În sensul că a s-a ridicat, a început să mănânce şi totul părea bine. Însă boala mergea înainte...”

Soţii Şpan, cerniţi de durere, caută prin tot felul de mijloace să îşi scape fiica din ghearele necruţătoare ale morţii prădalnice. „Aveam pe atunci o mătuşă care era prietenă cu doamna Mladin, cu mama Mitropolitului Mladin, îşi continuă istorisirea doamna preoteasă. Fiind la Abrud şi tinere amândouă, a început să-mi povestească despre doamna Mladin. Îmi spunea: Dacă mergi în Sibiu, du-te pe la ea. Mergi pe la doamna Mladin!

În timpul celor şase săptămâni cât eu am stat cu fetiţa la Cluj, soţul meu s-a adresat Mitropolitului Mladin, care, pe vremuri, îi fusese profesor şi duhovnic. Mai am încă scrisoarea, în care i-a scris: Înaltpreasfinţite, uitaţi în ce situaţie suntem... Ne recomandă Clujul să plecăm oriunde de pe valea Arieşului, fiindcă acolo se exploatează uraniu, care îi face rău fetiţei noastre... Vedeţi ce porunci dumnezeieşti sunt? Oriunde să plecăm de acolo... Şi aşa a cerut: să ne trimită oriunde altundeva, dar să ne ajute să plecăm, pentru fiica noastră. Mitropolitul, şi milos, şi fiind şi din zonă, ba fiindu-i soţului meu şi duhovnic, şi profesor, când o venit la o sfinţire în Apuseni, i-a spus soţului meu: Cere Gura Râului, în judeţul Sibiu! Nici nu ştiam unde e Gura Râului, că el, ca student, deşi făcuse parte dintr-un grup de corişti, nu s-a dus acolo. Dar a cerut Gura Râului. I-a dat unui diacon, Bolog, cererea, el a bătut-o imediat la maşină şi, când o venit la o sfinţire de biserică, i-a spus să o înregistreze. Şi a înregistrat-o. N-am ştiut nici măcar unde e Gura Râului! Dar aşa am ajuns acolo...”

De acum, între doamna preoteasă Emilia Şpan şi mama Mitropolitului Mladin se va înfiripa o prietenie frumoasă, pilduitoare. Nu de puţine ori, doamna Mladin simţea nevoia să îi destăinuiască doamnei preotese mare parte din îngrijorările şi întristările ei.

La întâlnirea de 10 ani de la absolvirea facultăţii de teologie, în catedrală, doamna Mladin o cheamă pe preoteasa Emilia să stea lângă dânsa: „Vorbea aşa, ca prin Abrud. Zicea: Stai alăturea cu mine! Eu mă dădeam un pas înapoi, dar ea mă trăgea. Şi mă gândeam: Cum să stau eu lângă ea? Mă vede Mitropolitul... Dar ea mă tot chema: Stai alăturea cu mine! Şi, printre altele, îmi spunea: Vai, tu, să-l cunoşti tu pe Părintele Arsenie Boca! Să-l cunoşti, tu! Alteori, intram în catedrală şi, până soţul meu mergea pe la protopopiat, imediat intram în vorbă cu femeile care erau pe acolo. Şi-mi spunea: Tu, roagă-te, că-ţi ajută Părintele să ajungi!

În sufletul doamne preotese începe să încolţească tot mai mult dorinţa de a afla cine este acest Părinte, spre care o îndeamnă, ca spre un sfânt, atâţia oameni! Şi despre care toţi credincioşii vorbesc cu un respect şi cu o admiraţie covârşitoare. Mai mult, două măicuţe de la Vladimireşti – Crina şi Teofilia –, alungate din mănăstire şi alipite de Gura Râului, o fascinau cu povestirile lor despre Părintele Arsenie, duhovnicul care le schimbase viaţa şi vieţuirea...

Şi minunea s-a petrecut... „M-am tot rugat să ajung la Părintele Arsenie, ne spune doamna preoteasă. Era în 1973, pe 8 mai, când e prăznuit Sf. Ioan Evanghelistul şi Sf. Arsenie cel Mare. Eu nu ştiam pe vremea aceea nimic de Pateric, nu ştiam nimic de viaţa Sfântului Arsenie cel Mare. Şi tot rugându-mă aşa, am visat că, uite, în 8 mai, am ajuns la Părintele Arsenie şi era într-o reverendă gri, era mai slab şi drept şi stătea ca într-un jilţ, ca la biserică. Stătea acolo, şi eu m-am apropiat şi i-am spus toate, că toţi mă certau, mai ales pentru copii. Nu putea lumea să mai conceapă că eu o să mai nasc copii! Toţi erau împotriva mea, începând cu părinţii şi până la omenii din sat! Când am văzut că sunt însărcinată cu al patrulea copil, cu Preasfinţitul Siluan, nici n-am mai spus la rude, la început. Şi îi spuneam Părintelui Arsenie tot şi voiam să aflu adevărul! Că-mi spunea mama: Tu, tu nu vezi cât e de greu?! Că vedea că mi-e rău... Nu vezi cât e de greu?! Voi acum nu vă puteţi descurca, cu patru copii. Dar ce faceţi voi când vor fi mari?! Eu atunci eram o femeie mult mai sensibilă, nu eram tare deloc. Trebuia să ascult. Şi mă duceam şi deschideam Biblia. O aveam pe o măsuţă rotundă, pe care o am şi acum, afară, pe hol. Şi era Biblia acolo şi eu o deschideam, aşa, amărâtă. Şi citeam acolo: Nu vă gândiţi ce veţi mânca şi ce veţi bea! Ajunge zilei răutatea! Şi mă gândeam: Apăi aici nu poate să mintă! Aici adevăr spune! Dar sigur..., cum puteam dovedi? Şi, când am ieşit la Părintele, am văzut că îi ieşeau nişte raze din ochi. Erau raze şi aurii, şi o culoare aşa verzui-aurie! Îi ieşeau raze din ochi! Asta se întâmpla, cum am spus, în vis. Nu ştiam eu la vremea aceea că nu trebuie să crezi în vise...

Şi m-am trezit şi i-am zis soţului meu: Uită-te ce am visat eu! De altfel, după mai mulţi ani, i-am zis Părintelui Arsenie de visul acesta. Şi de razele acele, din ochii săi. Şi ştiţi ce-a făcut? Şi-o dat ochelarii jos şi mi-a zis: Uită-te, tu! Uită-te, tu, să vezi! M-am uitat puţin, dar nu am insistat. Şi nici el nu m-a contrazis...

În orice caz, în dimineaţa aceea, soţul meu a mers la biserică, dar nu i-a venit cantorul, aşa că o trimis pe cineva după mine, să mă duc să cânt la strană, ca să putem face Sfânta Liturghie. Şi-mi zice: Să nu cânţi priceasnă! Să citeşti din Sinaxar, că să vezi că acolo e viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare. Citind despre Cuviosul Arsenie cel Mare, m-a impresionat, pentru că găsisem multe din cele pe care le gândisem eu. Şi, descrierea Cuviosului Arsenie cel Mare, din Sinaxar – înalt, zvelt, cu înfăţişare de înger – semăna mult cu Părintele Arsenie, care mi se arătase în vis...”

O maică din Orlat, o localitate învecinată cu Gura Râului, care îi procura foiţe de aur pentru pictură Părintelui Arsenie, prin credincioasa la care locuia, îi trimite vorbă Părintelui Arsenie că preoteasa Emilia Şpan şi-ar dori mult să o primească.

– Care preoteasă, mă?, o întreabă Părintele Arsenie, aflat pe atunci la Drăgănescu. Că la Gura Râului sunt doi preoţi.

– Soţia Părintelui Şpan, îi răspunde doamna Oana.

– Spune-i, mă, să vină! Dar să-mi aducă un bilet de la soţul său, că ştie unde vine...

„Decât să omori, mai bine mori!

„Când m-am dus prima oară la Părintele – ne spune doamna preoteasă Emilia –, mi-o fost frică! Eu nu ştiam cine-i! Şi nu ştiam că există pe lume un Părinte ca Părintele Arsenie. Am fost împreună cu soţul. Ne-am dus într-o joi, că a zis că joia e mai bine. Miercurea şi vinerea lucra şi la biserică şi era şi multă lume. Pe drum până acolo, toată lumea parcă ne ajuta: Urcaţi-vă în tramvaiul cutare! Mergeţi până nu ştiu unde, acolo vă daţi jos şi este un autobuz care merge la Drăgănescu... Şi tot aşa. Foarte uşor am ajuns! Şi am intrat în biserică... Nu era nimeni! Era vară. Şi ne-am pus în genunchi. În stânga, era ca un tetrapod, cu icoana Maicii Domnului. Noi ne-am pus în genunchi amândoi. Soţul meu ce-o fi zis nu ştiu, dar eu am zis: Doamne, Dumnezeule! Dar eu de ce oi fi venit? Să mai vadă şi Părintele ce netrebnică şi păcătoasă sunt?!... Şi-am început să plâng! Îmi curgeau lacrimi! Şi deodată auzim o voce: Care-i, mă, acolo care plânge şi nu vrea să vină? Eu eram aceea! Vocea se auzea tare, pătrunzătoare, din sfântul altar. Ne-am ridicat şi ne-am îndreptat spre altar. Părintele era acolo, pe schelă şi nu se vedea. Soţul meu a intrat primul şi a schimbat câteva cuvinte cu Părintele. Şi îl aud pe Părintele Arsenie cum zice: Hai şi tu, să-ţi văd faţa! Când am dat perdeaua diaconească de la uşa din stânga la o parte, parcă acum văd cum stătea Părintele pe schelă şi s-a oprit cu pensula în mână şi mi-a spus: Ai faţă luminoasă! Era chiar Părintele pe care l-am văzut în vis! Apoi, a spus: Măi, de când v-aştept! Şi atât! Şi m-am retras. Bine, soţul meu a mai discutat ceva cu Părintele. Am auzit doar că i-a spus: Hai, mă, că eşti pe cal! Ei, deci, comunicau...

Am stat acolo, am rămas pe lângă strană sau nu ştiu pe unde m-am retras, aşa, mai în spate. Şi lumea venea. Veneau oameni, veneau, veneau! S-a dat jos de pe schelă şi a trecut printre oameni. Avea pe atunci 63 de ani. Le spunea oamenilor: Mă, tu, cutare, ce-ai făcut? Printre altele, îmi amintesc că Părintele a zis atunci: Măi, femeia trebuie să nască mai mulţi copii, că altfel face cancer. Cel puţin trei-patru, ca să fie sănătoasă, adică să nu facă complicaţii. Eu, în sinea mea, mi-am zis: A, eu stau bine... Dacă am patru copii!... Şi aveam o fotografie cu noi, copiii noştri şi mama soacră, pe care Părintele Arsenie a pus mâna. Eu deschisă, fericită, i-am arătat fotografia şi i-am spus: Uitaţi, ăştia-s copiii noştri! Părintele s-a uitat la poză, apoi la mine, şi mi-a zis: Tu... Tu să mai naşti un copil! Am răspuns: Dacă o vrea şi Dumnezeu... Da, aşa am şi zis: Dacă o vrea şi Dumnezeu!... Îi spusesem că am mai avut o sarcină care s-a întrerupt, fără vreo intervenţie din afară, despre cum toţi mă priveau urât că am atâţia copii...

Părintele Arsenie s-a uitat iar la poză şi mi-a spus: Ai grijă! N-asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mamă! Ştii de cine zic? De maică-ta! Mama a fost şi ea preoteasă şi au fost cincisprezece copii. Dar ştia cât e de greu şi probabil voia să mă menajeze. Aşa era mentalitatea atunci...

Mi-a dat curaj oarecum. Părintele mi-a mai zis: Tu, du o viaţă normală, fie să mori. Decât să omori, mai bine mori!

Ştiţi cât era de deschis Părintele?! Atât de natural era! Atunci, prima dată când am ajuns la Drăgănescu, ne spunea despre viaţă, despre cutare... Şi spunea, între altele: În timpul sarcinii, lăsaţi sarcina, mă! Nu o deranjaţi, mă! De ce credeţi voi că n-ascultă copiii de părinţi? Că, uite, deranjaţi sarcina. Şi ne spunea: Uite, mama mea nu a mai vrut să se culce cu tata – aşa de deschis vorbea! Şi zicea: Şi tata o plecat în America. Dar bine o făcut! Că s-o întors şi ne-o adus bani!

Ne-a mai povestit de mama sa că, atunci când era însărcinată cu el, privea mult o icoană care îi plăcea tare mult, o punea pe masă şi zicea: Vai, ce mi-ar plăcea să am un copil care să ştie să picteze icoane! Adică ne spunea că trăirea mamei din timpul sarcinii îl va influenţa foarte mult pe copil apoi.  Am fost impresionată de cuvinte şi am ascultat ce-o zis Părintele.

Ce să zic... Era atât de natural! Şi atunci am auzit şi eu vorba că: Două săbii într-o teacă nu încap, respectiv cu îngerii, cel bun şi cel rău. Zicea: Măi, două săbii nu încap! Ori cu unul, ori cu altul. Şi îngerul bun e cel care pleacă! El se smereşte şi pleacă, dacă vine şi celălalt.

„Viaţă normală! Fie că mori!”

De acum, drumurile către Părintele Arsenie vor fi tot mai dese, binecuvântările tot mai bogate... Iar relaţia cu Sfinţia Sa, una cu totul specială.

„Apoi, am rămas însărcinată din nou, dar, pentru că Părintele îmi spusese ce-mi spusese, n-aveam nicio grijă, îşi continuă povestirea doamna preoteasă. La un moment dat însă mi-am dat seama că erau nişte semne care dovedeau că... nu e bine. Şi m-am dus la control. M-am dus direct la Sibiu. Şi zic: Domnule doctor, eu nu vreau să pierd sarcina! Eu vreau să nasc copilul, indiferent ce-ar trebui să fac! Nu aveau metode ca şi acum, ca să verifice dacă e sau nu în viaţă copilul. Am făcut tratament şi a fost bine. O vreme.... A trecut timpul, mă duc din nou la control şi doctorul îmi zice: Vai de mine! Asta e sarcină moartă de două-trei luni! Am şi acum certificatele acelea! Şi zice: Nu-i bine! Voia să aplice metodele lor, ca să-l elimin. Şi eu am zis că nu sunt de acord. Dacă nu ştiu sigur că-i viu sau mort, eu nu fac nimic! Şi m-am dus la Cluj. Am intrat la un medic – Macavei îl chema, în vârstă –, la CFR, că acolo aveam cunoştinţă o asistentă şi i-am spus doctorului: Domnule doctor, eu nu vreau să mor! Uitaţi, am patru copii acasă. Şi doctorul a zis: Nu mai mori! Dacă n-ai murit până acum, nu mori! Dar eu tot nu eram liniştită, aşa că m-am dus la Părintele Arsenie şi i-am spus necazul meu. Şi mi-a spus Părintele: Mă, asta la mii de cazuri se întâmplă! E o involuţie a sarcinii. Se resoarbe din organism ce-i bun şi pe urmă se elimină... Atât a fost! După care, am venit acasă. Aproape şapte luni am stat aşa şi, apoi, într-adevăr, s-a întâmplat cum a spus Părintele! A fost deci o involuţie a sarcinii, care foarte rar se întâmplă. Şi trebuie să fii nebun, ca să rişti. Poţi să faci septicemie! Câte nu se pot întâmpla! Eu eram însă sub ascultarea Părintelui Arsenie...

În timpul aceleiaşi sarcini, am mai fost o dată la Părintele. Şi iar mi-a zis: Tu, viaţă normală! Fie că mori! Decât să omori, mai bine mori! Dar eu nu aveam nicio grijă că mor...”

După un an jumătate-doi, doamna preoteasă rămâne din nou însărcinată, cu o fetiţă care va muri cu trei zile înainte de naştere. Şi despre această cumplită încercare, doamna Emilia are amintiri adulmecând a minune...

„Cu trei zile înainte, l-am visat pe tatăl meu, care era preot. Se făcea că vine la geam şi-mi zicea: Tu? Cine o murit? Eu nu ştiam că-i moartă sarcina. Am simţit seara o cădere, aşa, dar m-am gândit că mişcă sarcina, acolo. Dar noaptea n-am mai putut! S-a produs o schimbare în organism, încât îmi părea că pluteam. Şi m-am trezit când m-o întrebat tata în vis cine o murit? M-am trezit, m-am palpat, aşa, şi mi-am dat seama că nu mai mişcă copilul. M-am pieptănat pe întuneric şi m-am dus jos, la bucătărie. Aveam bucătăria în curte. M-am dus în bucătărie şi am început să plâng tare. Vine soţul meu şi zice: «Ce faci?» «Plâng! Uite ce am visat şi să ştii că e mort copilul... » «Da’ de unde! Vezi de treabă, tu! Nici vorbă! Nu se poate!» M-am dus să-mi iau scutece, dar fie îmi crescuse tensiunea, fie scăzuse prea tare, că n-am mai putut să merg. Aşa că m-am reîntors şi mi-am zis: Lasă, cumpără fetele! Că erau deja măricele... De fapt, nici nu prea aveam bani de scutece, aşa că m-am gândit că, în cel mai rău caz, rupem nişte cearşafuri vechi, aşa cum se făcea pe vremea aceea...

Au trecut aşa două-trei zile – că duminica seara s-a întâmplat. Mă împărtăşisem... A trecut apoi ziua de luni, de marţi, şi miercuri au început durerile normale. Era naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Şi m-am dus la dispensar acolo, în sat, la Gura Râului. Şi-atunci mi-au administrat o injecţie, care a grăbit naşterea. Moaşa a început să plângă. Era ca o prietenă, aşa, era tânără. Şi-mi zice: Copil mort! Şi m-am întristat şi eu, vai! M-am ridicat puţin, de am văzut. Era o fetiţă drăguţă... Am încărunţit atunci!... O fost greu, foarte greu!

Şi m-am dus din nou la Părintele, cu soţul meu.

Şi iar mi-a zis: Tu! Viaţă normală! Fie că mori! Şi iar n-am mai avut nicio grijă, că ştiam că trebuie ori să mor, ori să nasc iar... Şi iar am rămas însărcinată după un timp. Pe atunci, o venit la noi un părinte din Bucureşti, care era călugăr şi era în cârje; îi era tăiat un picior. Şi a venit o ploaie! Şi eu, cum făceam naveta din bucătăria aceea improvizată, în casă, unde se mânca, m-am încălzit. Când am terminat cu servitul, am stat în bucătărie cu uşa deschisă. Era vară, dar vremea se răcise după ploaie. Se făcuse răcoare şi m-a prins o răceală cruntă. Seara am făcut temperatură şi iar am avut probleme; trebuia să mă prezint la spital. Sigur că am început să plâng, parcă nu mai puteam! Cred că mi-au făcut o injecţie, apoi mi-au dat drumul. Şi iar am mers la Părintele Arsenie.

Când am ajuns acolo, se făcea Paraclisul Maicii Domnului şi m-am pus şi eu în genunchi. Părintele lucra şi nu vorbea cu nimeni. Şi eu, stând în genunchi, mi-am dat seama că acum cu adevărat îmi e tare rău! Că m-am dus tot veselă, dar acum eram tare amărâtă. Şi când l-am văzut la Părintele, m-am uitat la el şi mi-am zis în gând: Părinte, ajută-mă, că nu mai pot! Dar nu-i spusesem la ce mă gândesc eu. Eu plângeam doar şi m-am gândit la asta. Părintele s-a oprit din lucru – parcă acum îl văd cum stătea cu pensula în mână – şi se uita la mine. Eu eram cu privirea la Părintele. S-a oprit, s-a uitat şi, când s-a terminat, s-a dat jos de pe schelă. Nu vorbea cu nimeni. Cu soţul meu a schimbat câteva vorbe.

Fiica cea mare voia să studieze fizică. Fizică, fizică, fizică! A venit şi ea cu noi şi voia să-l întrebe pe Părintele ce să facă: să meargă mai departe sau să schimbe facultatea. Şi Părintele s-a dat jos, cu soţul meu nu ştiu ce o fi vorbit. Eu i-am sărutat mână şi m-o lăsat. Nu lăsa întotdeauna să îi sărutăm mâna. Zicea: Lasă, mă! Dar acum m-a lăsat. Şi mi-a spus atunci: Mă, tu să nu ţii posturile după călindar! Să nu ţin posturile aşa cum mă încăpăţânam eu să le ţin, după calendar, pentru că m-a văzut cât sunt de firavă şi suferindă. Şi, cu siguranţă, Părintele ştia că urmează o nouă sarcină şi trebuie să mă îngrijesc mai bine. Şi, după aceea, s-a întors şi s-a urcat pe schelă şi mi-a făcut semn cu mâna, să merg înainte. Şi am plecat mai încrezătoare. Deşi nu-i spusesem nimic din ce mă doare, Părintele a simţit şi mi-a dat şi răspunsul: să merg mai departe! Foarte interesant!

Era în Postul Paştilor. Am venit acasă şi mi-a zis: Şi dacă mor, eu tot ţin post! A trecut postul şi, în 8 mai, aud o voce: Eşti însărcinată! Dar eu nu aveam simptoamele, abia după vreo săptămână mi-am dat seama.

Într-adevăr, după câteva zile mi s-a confirmat că eram însărcinată. Am primit apoi şi un cuvânt de la Părintele Arsenie, prin cineva care venise de la el. Şi îmi transmitea Părintele aşa: Acolo-i pus să se nască! Adică acest copil se va naşte cu bine. Şi, într-adevăr, în 1979 am născut-o pe Emilia, al cincilea copil, cea mai sănătoasă şi mai voinică dintre toţi! Deşi medicii îmi spuseseră: Să vă iasă din cap că mai naşteţi vreun copil! Nu mai puteţi naşte! Dar o fost lucrarea Părintelui!”

„Măi, lăsaţi-vă, măi, în grija lui Dumnezeu!”

Altădată când am fost la Sfinţia Sa, după întâmplările acestea, era acolo şi un bărbat care, săracul, venise şi el cu nu ştiu ce dureri la Părintele şi care m-a auzit ce spun, că, uite, pierdusem a opta sarcină. Atunci, a intervenit şi el şi a zis: Părinte, soţia mea numai la a noua sarcină a născut! Primii au căzut cu toţii, până la a noua sarcină. Eu am auzit, dar n-am luat în seamă, că mă gândeam că n-o să ascult durerile la toţi, că poate nici ei nu-şi doresc. Aşa că mă uitam la pictură. Şi atunci vine Părintele şi pune mâna pe mine şi zice: Auzi, tu? Auzisem, desigur... Zic: Am auzit. Şi-am zâmbit, că nu ştiam cum să reacţionez. Asta, ca să vedeţi cum ştia Părintele tot. Şi a mai spus Părintele atunci: Mă, dacă faceţi ceva – adică avorturi –, suferă copiii. Trece păcatul şi asupra lor şi va trebui să-l ispăşească. Mă, salvaţi ce se poate salva, ca la incendiu!

Printre altele, îmi zicea Părintele: Măi, văduvele şi orfanii sunt ai lui Dumnezeu! Şi eu mă gândeam: Măi, soţul meu să aibă rezistenţă! Că, la câte tot păţesc, tot mă duc odată şi rămâne el singur cu copiii... Că mor...

Când am plecat, după ce pierdusem deja atâtea sarcini, parcă-l văd cum stătea rezemat de o strană, cu piciorul parcă într-o poziţie de pe loc repaus. Şi a strigat după noi: Măi, lăsaţi-vă, măi, în grija lui Dumnezeu! Trebuia să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu, că singuri nu mai puteam! Şi uneori priveam în grădină amândoi şi ne tot repetam ce ne zicea Părintele.

Era însă destul de greu, în orice caz.

Cărarea Împărăţiei

Altădată, mergeam cu trenul spre Drăgănescu, să îl întâlnesc, şi mă gândeam aşa, pe drum: Acum ce să-i spun Părintelui, că am şase copii! Am ajuns la Drăgănescu şi... Părintele tocmai spunea pilda cu vameşul şi fariseul! Şi mi-am dat seama cine e fariseul din această pildă... I-am arătat atunci o fotografie cu fetele cele mari şi mi-a zis doar atât: Astea-s de măritat. Şi am plecat aşa de supărată! Doamne, Dumnezeule, să-mi fi spus şi mie măcar un cuvânt! Am ajuns acasă şi am început să mă rog tare, aşa: Părinte, dacă auzi şi ştii, păi dă-mi şi mie măcar un cuvânt! Soţul meu a fost până la Catedrală, să se închine şi, acolo, aştepta o doamnă să dea cuiva în dar Cărarea Împărăţiei, lucrarea Părintelui Arsenie, în manuscris. Şi i-a dat-o lui! Nu mă puteam opri din plâns! Plângeam şi citeam şi iar fugeam la bucătărie şi iar veneam acolo unde o ţineam, şi citeam din ea! Erau exact cuvintele Părintelui!

„Părinte, eu te-am ascultat! Ce mă fac?”

O nenorocire cumplită avea să se abată însă, ultimii ani, asupra familiei Şpan. Părintele Gheorghe, duhovnicul de aleasă amintire, e greu încercat.

„Milica tocmai terminase şcoala când soţul meu a făcut infarctul, şi Maria era studentă. Şi-atunci mi-am adus aminte cum o zis Părintele  Arsenie, pentru ce să avem copii: Ca să trăiţi! Vă daţi seama în ce stare eram! L-au ţinut pe soţul aici mai mult decât trebuia. Eram dezechilibraţi total! Şi eu stăteam aici şi mă rugam: Părinte Arsenie, eu te-am ascultat! Şi-acum eu ce fac? Rămân singură, cu fetele astea... Şi doctorul ne-a spus: Duce-ţi-l la Târgu Mureş! Soţul meu nu prea voia, că era tare scump. Dar ni s-a zis: Viu sau mort, duce-ţi-l la Târgu Mureş! Noi eram cu chibrite şi lumânări în buzunar... Iar eu trebuia să rămân tare, să nu-l las să se piardă cu firea. Şi cineva a dat telefon la Târgu Mureş. Soţul meu adusese cărţi cu Sfântul Nectarie, cu Sfântul Ioan Rusu şi tot citeam şi mă rugam! Stăteam noaptea cu mâna întinsă şi ziceam: Doamne, sunt atâţia Sfinţi! Dacă mi-ar da şi mie puţin, puţin, să mai trăiesc! Mama mea era nevăzătoare, la pat, avea 92 de ani. Dar ce minuni! Dimineaţa am visat că Sfântul Nectarie – despre care tot citeam, pentru mama, pentru noi şi pentru mine – era lângă o masă, aşa ca asta, la care stăm noi. Era o semiobscuritate, aşa, şi-mi spune: De luni, te ajut la rugăciune! Era vinerea. Eu n-am zis nimic; ce să spun? Că iar vor zice toţi că iar visează mama... Şi în aceeaşi zi, după-masa, a făcut soţul meu infarctul! Şi-apoi, de luni era nevoie de o rugăciune puternică, să supravieţuiască! Am dat telefon la SMURD, pentru ca să îl transporte la Târgu Mureş. Şi SMURD-ul era liber. Şi a venit Arafat până aici! Şi l-au luat pe soţul meu, l-au anesteziat de aici şi l-au dus. L-au dus direct pe masă, că era anesteziat de aici, şi i-au desfundat pe acolo arterele. Şi imediat şi-a revenit!

Dar arterele acelea se încărcau din nou şi trebuia operat neapărat. De patruzeci de mucenici, în 9 martie, l-au operat. Şi vă spun – eu eram aici şi mă tot rugam: Părinte, eu te-am ascultat! Ce mă fac? Acum ajută-mă! Şi şi-a revenit! Deci l-au salvat atunci, iar după un timp i-au făcut operaţia.

Mai apoi, lucrând, s-a spart un alt vas. A avut hemoragie internă. Operaţia a durat vreo şase-şapte ore, că nu ştiau ce să-i facă. Şi au continuat... A fost o operaţie grea! Cum au rezolvat-o, ei ştiu. Dar au încheiat în grabă, poate, ca să-l coasă mai repede. Şi i-au prins un intestin. Dacă o venit acasă, tot ziceam, văzând cusătura: Vai, să nu fie o ocluzie! Toţi încercau să-l întărească.

Dar după un timp, după vreo jumătate de an, tot nu-şi revenea. Şi-i zic: Măi, tată, du-te, dragă, la ecograf, să vezi ce ai. Şi ce să vedeţi? N-a mai venit acasă! L-au oprit, şi a doua zi l-au operat, să extirpe porţiunea aceea, din cauza căreia ar fi putut să moară oricând. Şi a scăpat şi atunci! A mai trăit de atunci încă cinci ani şi a fost bine!...

Sunt lucruri extraordinare! Numai Dumnezeu le poate rezolva, să ştiţi!”

„Părinte, primeşte şi un fiu de preot să fie călugăr!...”

Familia Şpan a simţit şi simte, întotdeauna, clipă de clipă, ajutorul şi binecuvântarea Părintelui Arsenie. Din dragostea de Părintele şi de Biserică, doamna preoteasă şi-a dorit, cu rugăciune stăruitoare de mamă, ca măcar unul din copiii săi să ajungă slujitor al Sfântului Altar. Bunul Dumnezeu i-a dăruit nu doar fii şi gineri preoţi, însă a rânduit ca unul din copiii săi să ajungă arhiereu al Bisericii Ortodoxe Române. E vorba de Episcopul Italiei, Preasfinţitul Siluan.

Despre această minune, doamna Şpan vorbeşte cu sfială şi recunoştinţă de mamă, ca despre o rugăciune de seară din aceea în care doar ea şi Dumnezeu se întâlneau pentru copiii săi: „Mie îmi plăcea să mă duc la Părintele, acolo, la mormânt, la Prislop. Mergeam şi ziceam: Părinte! Ajută-l şi pe fiul meu, Ciprian! Mergeam de multe ori la mormânt, la Părintele, cu copiii. Şi ziceam: Ajută-l, Părinte, cumva, şi pe Ciprian. Când ne-am mutat în Sibiu, mă tot uitam la călugări şi mai intram în vorbă cu câte unul şi toţi îmi spuneau că sunt fii de ţărani. Iar eu mă rugam: Părinte, fă ceva şi primeşte şi un fiu de preot să fie călugăr... Şi îmi tot ziceam: Doamne, ce păcat că nu-s şi eu ţărancă! Poate ar fi primit Dumnezeu şi de la mine un preot. Dar aşa, dintre copiii mei, niciunul nu se pregăteşte să fie preot.

Şi a venit Părintele Rafail Noica, să ţină o conferinţă la Institutul Teologic din Sibiu. Şi Ciprian, când l-o văzut şi l-o ascultat pe Părintele Rafail, la acea conferinţă, s-a gândit: Cum m-aş duce şi eu la mănăstire! Dar nu ne-a spus nimic!

Apoi, l-a şi cunoscut pe Părintele Rafail personal, apoi şi pe Mitropolitul Serafim. Erau într-un grup mai restrâns, care se tot rugau împreună, să împărtăşeau, grup din care făcea parte şi viitorul Mitropolit Iosif. Şi cum a lucrat Dumnezeu!...”

Astăzi, tânărul Ciprian de atunci a devenit arhiereul de acum al tuturor românilor risipiţi în cea mai mare parte a Diasporei româneşti...

„Mă, ca să trăiţi, măi! Ca să trăiţi!”

Părintele spunea pe faţă tuturor ce s-a întâmplat. Odată soţul meu a fost cu cineva la Părintele Aresenie. Şi Părintele l-a întrebat pe domnul acela: Mă, voi câţi ani aveţi? Şi i-a răspuns domnul acela: 40 de ani. Mă, aţi mai avea trei-patru ani timp, să mai puteţi face copii, a spus Părintele. Şi omul acela se gândea: Măi, mă duc la serviciu. Ce zic colegii mei că, acum, la anii ăştia, să mai fac eu copii?! Şi nicicum n-o vrut! La patruzeci şi trei de ani l-au adus mort de la serviciu!... Şi-atunci am făcut legătura.

Eu, cu sarcinile mele, m-am tot dus la Părintele şi i-am zis că rudele ne tot zic: Ce, vouă nu vă ajung ăştia? Pentru ce vă mai trebuie copii? Şi Părintele parcă s-o tulburat şi s-o ridicat din strană, o plecat de lângă noi şi a zis: Mă, ca să trăiţi, măi! Ca să trăiţi! Că ştia probabil ce ne aşteaptă.

„Ăla nu mă iubeşte!”

Părintele nu vorbea cuvinte în plus, nu! Ce spunea era sfânt! Era sfânt! Impresionant!

Venea câte cineva şi îi spunea Părintelui unele şi altele. Şi Părintele zicea: Mă, parcă-i prea multă raţiune! Ia mai lăsaţi şi lui Dumnezeu ceva!

Era o femeie, o doamnă, o văduvă, mai tânără. Eu am fost bucuroasă că mai cunosc pe cineva. Eram foarte veselă. După ce mergeai la Părintele, erai bine încă mult timp. Dar pe femeia aceea, când a văzut-o Părintele, i-a spus: Mă, să nu te mai duci acolo! Să ferească Dumnezeu să vă împărtăşiţi de dragul preotului!

Însă Părintele şi dacă a certat pe cineva, a făcut-o pentru toţi. Că niciunul nu suntem mai buni, şi vârsta tinereţii e la fel pentru fiecare. El a zis mereu cu dragoste, chiar şi atunci când mustra. Nu zicea nimic în plus!

Eram la Drăgănescu odată, când un bărbat a pomenit de izvorul Părintelui Arsenie de la Sâmbăta. Şi zicea el: Părinte, mă durea tare stomacul şi am băut apă de la izvor şi mi-a trecut. Sora mea a băut şi ea şi s-o făcut bine. Fratele meu însă o băut şi nu s-o vindecat... Şi i-a răspuns Părintele: Ăla – adică fratele acela – nu mă iubeşte!

M-am dus şi eu odată la Părintele Arsenie, cu nişte dureri mari la rinichi şi am băut puţină apă dintr-o găleată din biserică. Mi-am dat seama mai târziu că de atunci am scăpat de dureri. Poate era apă sfinţită, nu ştiu.

Altă dată i-a zis unui bărbat, care era bolnav: Tu să te pregăteşti să predai... Părintele ştia că omul acela nu mai avea mult de trăit.

Maica Macrina îmi povestea că unei călugăriţe i-a zis: Toamna florile se ofilesc şi mor. Auzi, tu? Într-adevăr, în toamna acelui an, maica a murit!

„Câţi copii ai în sat?”

Eram la Drăgănescu atunci când au venit doi tineri, frate şi soră, la Părintele şi l-au întrebat:

– Părinte, avem în jur de 30 de ani. Ce să facem? Să ne căsătorim sau nu?

– Cine poate, să nu se mai căsătorească. Timpul s-a scurtat.

După care l-a privit pe el şi i-a zis:

– Dar tu câţi copii ai?

– Părinte, eu nu-s căsătorit...

– Eu nu te-am întrebat dacă eşti căsătorit sau nu. Câţi copii ai în sat?

– Doi...

– Dar tu le porţi de grijă?! Mă, să ai grijă de ei, să aibă ce mânca şi ce îmbrăca!

În faţa Părintelui nu Puteai ascunde nimic! Citea în tine ca într-o carte...

„Dacă diavolul te-o pus să mă tulburi, să mori!”

Părintele Arsenie mergea la mănăstire la Vladimireşti şi mărturisea maicile, acolo. Şi îmi spuneau maicile din Gura Râului cum le mai predica! După ce făceau vecernia, le mai vorbea celor care erau acolo. Şi, dacă era ceva de spus să audă şi maicile, le lăsa în biserică, iar dacă nu, le trimitea afară. Şi-mi ziceau maicile că, odată, a început să vorbească Părintele Arsenie şi pătrunsese o pasăre acolo, prin turla bisericii, şi făcea gălăgie. Ciripea, că nu mai putea ieşi. Şi Părintele s-a oprit şi i-a zis: Tu, dacă Dumnezeu te-o pus să cânţi, cântă! Dar dacă diavolul te-o pus să mă tulburi, să mori! Şi mi-au zis maicile că a căzut pasărea jos! Sigur că toată lumea a rămas cutremurată.

Când am plecat de la doamna preoteasa Emilia Şpan, clopotele de la Catedrala din Sibiu băteau a chemare... Parcă niciodată, dangătul lor nu se auzea mai hotărât, mai răspicat, într-o lume a nepăsării şi depărtării. În suflet, îmi răsuna nefiresc de limpede: Măi, lăsaţi-vă, măi, în grija lui Dumnezeu!...

Emilia Şpan (Sibiu)