Părintele Arsenie Boca şi întâlnirea care i-a schimbat viaţa

Maica Glicheria locuieşte, împreună cu ucenica Adela, în Ocna Sibiului. Într-o căsuţă retrasă de iureşul unei lumi în care nu îşi găseşte nicicum locul. De zeci de ani, de când mâna lungă a comunismului a alungat-o din mănăstirea Bistriţa, după 22 de ani de viaţă monahală, la îndemnul Părintelui Arsenie Boca a ales să îşi poarte cu sine călugăria retrasă de lume, în imediata vecinătate a bisericuţei din localitate.

Acum, maica Glicheria are aproape 90 de ani şi un neostoit tezaur de amintiri. Cândva, pe aceste meleaguri, l-a întâlnit pentru prima oară pe Părintele Arsenie. Lui îi datorează, de altfel, şi intrarea în monahism, la foarte puţină vreme după această minunată întâlnire.

S-a născut pe 19 iulie 1925, aici, în Ocna Sibiului, dintr-o frumoasă familie cu zece copii. Maria Curtean, pe numele de fată, încă din fragedă pruncie se ştie în biserică, alături de ai săi şi de părintele Roşca, parohul de atunci. Mai apoi, părintelui paroh i se va adăuga un alt mărturisitor al lui Hristos, părintele Miron Mihăilescu, de vrednică amintire şi pomenire.

De mică, în biserica satului

De mănăstirea Sâmbăta şi de Părintele Arsenie Boca Maica Glicheria avea să afle întâi din istorisirile celor din Ocna.

„Mama Părintelui Ioan Ică, cu care eram rudă, locuia în Lazaret[1], în Sibiu. Ea mi-a spus: Eu, când am vrut să mă împărtăşesc, în Postul Paştilor, la Părintele Arsenie Boca, am văzut pe Iisus în Sfântul Potir. Aşa a zis mama Părintelui Ică. Şi a continuat: Gata! Mă duc acum acasă şi o duc pe fata cea mai mare la mănăstire. O dus-o la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea. Şi eu am întrebat: Dar cum? Te poţi duce doar aşa, la mănăstire? Ce trebuie să ai? Pentru că şi eu voiam să intru în mănăstire. Ea mi-a răspuns: Să ai material de rochie lungă, neagră, cârpă neagră, prosoape, papuci... Că, apoi, la mănăstire, dacă are obştea, când te îmbracă de te face soră sau maică, îţi dă restul. Mi-a dat ceva materiale, de le-am pus la Sfântul Altar, acolo, sub icoanele lui Iisus, a Maicii Domnului, la Sfântul Ioan, la Sfântul Nicolae. Şi, atunci, ea, dacă o zis aşa, eu am întrebat: Şi chiar pot să mă duc? Iar ea mi-a spus: Da, poţi! Dar du-te întâi, de vezi. Încearcă.”

Gândul slujirii depline, în monahism, a tinerei Maria începea să se contureze ca o lume de vis, în care să se apropie tot mai mult de Hristos, de Biserica Sa.

Văzând dragostea sa pentru Biserică, Părintele Roşca îi încredinţează diferite ascultări. Una dintre ele era şi aceea de a ajuta la treburile necesare grădiniţei de care se ocupa Părintele, împreună cu câteva credincioase şi de a avea grijă, duminică dimineaţă, de fetele de la şcoală, cu care venea împreună la biserică. „Eram cam prin clasa a şaptea, aveam vreo 14 ani, ne spune Maica Glicheria. Mergeam la biserică. Făceam gimnastică duminica dimineaţa, iar apoi veneam cu rândul la biserică: fetele, pe o parte, băieţii, pe altă parte, către altar, şi pe urmă toată lumea. Aşa era aici, în Ocna, unde avea fiecare strana lui. Iar eu trebuia să am grijă de rândul fetelor, ca nu cumva să plece vreuna din ele şi să nu mai vină la biserică.”

După o vreme, la biserică, alături de Părintele Roşca, îşi începe slujirea un „părinte nou”, venit aici „ca să îl cunoască oamenii şi ca să rămână preot în sat”, după cum ne spune Maica; Ocna Sibiului având, pe atunci, trei parohii, dintre care una vacantă. Acum îl întâlneşte, pentru prima oară, pe Părintele Miron Mihăilescu. Maica Glicheria îşi aminteşte de fiecare dată cu multă bucurie de acel episod. „În acea duminică, aici, în colţ, lângă cămăruţă, când am venit de la şcoală, ca să intru în biserică, îl văd pe Părintele Roşca, părintele cel bătrân, împreună cu Părintele Mihăilescu. Sărut mâna părintelui Roşca, apoi o sărut pe cea a părintelui Mihăilescu, dar părintele Roşca zice îndată:

– Asta-i fata noastră! Mamă-sa ne face pâine şi boboloţ şi lapte. Ea ni le dă pe gratis. Tată-său ne lucră locurile şi ne aduce lemne din pădure pe gratis.

Atunci, Părintele Mihăilescu a stat să se uite, să mă cunoască bine…”

Din această întâlnire se va înfiripa apoi o frumoasă conlucrare cu Părintele Miron Mihăilescu. „Odată – îşi continuă Maica Glicheria povestirea –, mergeam la sora mea mai mare şi pe stradă m-am întâlnit cu pă­rintele Mihăi­lescu. Zice către mine: Când te duci acasă, în­treabă-i pe mamă-ta şi pe tată-tău dacă nu te lasă să vii să stai la noi, până ne gă­sim o servitoare. Eu m-am dus acasă şi am zis mamei ce mi-a spus Părintele Mihăi­les­cu. Şi mi-a zis mama: Eu te las, draga mamii, dar du-te şi-l întreabă şi pe tată-tău. M-am dus la tata. Tata făcea lătura la porci într-o găleată, în curte. Te duci – a zis tata –, dar fără bani, până îşi găseşte o servitoare.”

Astfel, vreme de opt ani – de la 14 până la 22 de ani, până când s-a dus la mănăstire, Maica Glicheria va fi parte din familia Părintelui Miron Mihăilescu.

Vedenia Părintelui Arsenie

Pentru Ocna Sibiului şi pentru comunitatea parohială adunată în jurul Părintelui Miron Mihăilescu însă, va rămâne mereu vie în inimile credincioşilor sărbătoarea aceea de demult în care, în bisericuţa lor, a venit Părintele Arsenie Boca. Să fi fost prin anii 1943-1944…

„Părintele Arsenie, când o fost aici – îşi aminteşte cu sfioasă emoţie Maica Glicheria –, s-o adunat lume multă. Părintele Mihăilescu se ştia cu Părintele Arsenie încă de la facultate, de la Sibiu. Eu îndată am spus că gata, vreau şi eu să vorbesc cu dânsul. Să fac cumva să pot vorbi... Dimineaţa, o venit în bucătărie Părintele să se spele la chiuvetă, pe faţă, pe mâini. Atunci i-am spus că vreau să merg la mănăstire.

Părintele Arsenie m-o întrebat:

–  Da, mă’? Dar părinţii vor să te lase?

Eu imediat i-am zis:

– Da, Părinte!

Şi el mi-a zis:

–  Apoi, mai vii pe la Sâmbăta şi mai stăm de vorbă. Bine?”

Părintele Arsenie a înnoptat, după ore în şir de spovedanie, în casa parohială. Doamna preoteasă – îşi aminteşte Maica – îi dăduse de grijă să îi pregătească patul Părintelui, să îi pună cele mai frumoase aşternuturi şi perna cea mai moale… A doua zi dimineaţă, intrând în cameră, tânăra Maria descoperă cu uimire că aşternutul Părintelui era întocmai cum îl lăsase… Părintele Arsenie petrecuse încă o noapte în rugăciune.

Ocnenii de aici mai povestesc o întâmplare cu totul cutremurătoare legată de acele momente în care Părintele Arsenie a ajuns în bisericuţa lor. La slujba de sâmbătă seară, Părintele Arsenie, îmbrăcat într-o reverendă albă şi încins cu o curea lată, îşi începe cuvântul cu Iubiţi credincioşi, după care urmează o pauză nefirească… Cu ochii săi de un inconfundabil albastru aţintiţi spre cer, Părintele nu mai putea rosti nici un cuvânt. A adormit Părintele, se auzi glasul unei bătrâne ceva mai din spate. Nu, nu! Are o viziune…, şopti cu emoţie altcineva. Liniştea e străpunsă însă, în muţenia ei indefinită, de glasul de clopot al Părintelui Arsenie:

– Iubiţi fii duhovniceşti, mâine vă voi spune ce am văzut acum.

Duminică dimineaţa, lume de pe lume la biserica din Ocna! Vestea vedeniei Părintelui făcuse înconjurul satului, ba chiar se răspândise ca fulgerul şi dincolo de el. Mulţime de oameni, cu mic cu mare, se adunaseră la biserică. De la Sibiu veniseră special miliţieni şi civili, alertaţi de puhoiul de oameni care se abătuse spre biserică.

La momentul predicii, Părintele Arsenie, străfulgerând cu ochii săi Cerul şi pogorând apoi privirea spre mulţimea de credincioşi, îşi începe cuvântul! Aşa cum promisese, rosteşte apoi cutremurat cum a văzut coborând din cer şapte coroane de aur pe capul unor săteni, pe coroane scriind ceva cu slove de foc… După câteva momente de tăcere, Părintele şi-a plecat privirea şi a dat să se retragă. În zadar au insistat sătenii ca Părintele să le spună ce anume scria şi pe capul cui se aşezaseră coroanele.

La doar câteva luni mai târziu, în Ocna Sibiului erau arestaţi şapte săteni, oameni harnici şi credincioşi, care nu se vor mai întoarce niciodată în sat, găsindu-şi obştescul sfârşit fie la Canal, fie în beciurile de anchetă. Purtând însă cu ei, aşa cum îi văzuse Părintele Arsenie, cununa muceniciei şi a suferinţei pentru Hristos…

„Dacă e loc în suflete, e loc şi în căruţă”

Din acea scurtă convorbire cu Părintele Arsenie, tinerei Maria îi va răsuna de acum mereu în suflet îndemnul Părintelui: Apoi, mai vii pe la Sâmbăta şi mai stăm de vorbă. La doar câteva duminici mai târziu, împreună cu Părintele Miron, se îndreaptă spre Mănăstirea Sâmbăta.

„Ne-am dus cu trenul, istoriseşte Maica Glicheria. Când am ieşit din tren, să mergem, să urcăm acolo, spre Sâmbăta, unul cu căruţa mergea către mănăstire. Cu căruţa plină de oameni. Erau vreo 15 km de făcut până la mănăstire. Omul cu căruţa a oprit şi ne-a zis:

– Urcaţi-vă, Părinte.

Dar Părintele a zis:

– Păi, ai căruţa plină! Nu mai e loc!

Omul a răspuns:

– Dacă e loc în suflete, e loc şi în căruţă.

Ne-am urcat şi şedeam unul în poală la celălalt, de nu mai era loc deloc! Pe fiecare margine de căruţă şedeam, ca să ne ducă la Sâmbăta.”

„Cine vă udă vă şi uscă”

La Sfânta Liturghie, curtea mănăstirii abia reuşea să cuprindă mulţimea de credincioşi! Părintele Arsenie îşi începe predica: Iubiţii mei fii sufleteşti... „Şi numai ce o început o ploaie – îşi aminteşte Maica Glicheria –, ziua în amiaza mare, după Sfânta Liturghie! Dar Părintele zice: Nu vă fie frică, mă’! Că avea obicei de zicea mă’ şi la partea femeiască. Tot aşa zicea. Nu vă fie frică, mă’, că cine vă udă vă şi uscă. Când o terminat predica, eram uscaţi, deşi, când o început-o, eram uzi şi-n papuci, şi sub cordon! Şi cămaşa era udă! Iar când o terminat, am început să râdem unul cu altul, spunând: No uite! No, uite!

În acea zi, reuşeşte să schimbe doar câteva vorbe cu Părintele Arsenie:

„– Părinte, aş vrea să mă duc la mănăstire.

– Da, mă’? Dar părinţii vor să te lase?

I-am spus că da. El mi-a răspuns:

– Păi, mai vii pe la Sâmbăta şi apoi mai stăm de vorbă.

I-am spus că da, voi mai merge. De atunci, am început să tot merg, că de-acum eram mai mărişoară.”

„Cineva de la Ocna Sibiului!”

Într-adevăr, de acum, tânăra Maria îl va căuta mereu, în răstimpuri de restrişte sufletească, pe Părintele Arsenie, fie singură, fie cu diferite prilejuri în care grupuri de credincioşi urcau spre mănăstire.

La un moment dat, ajunge singură la Sâmbăta. „Tocmai se făcuse priveghere acolo şi toată lumea era la biserică. Pe atunci nu erau becuri prin curtea mănăstirii... M-am dus atunci numai eu singură. Şi, după priveghere, m-am culcat pe iarbă, mi-am pus fâşul sub mine şi plasa sub cap. Nici nu ştiam cine trece prin jurul meu, pe lângă mine, că era noapte, întuneric. Şi numai ce vine Părintele Arsenie! Călca, aşa cum trece preotul cu Sfintele Daruri peste bolnavi. Şi striga:

– Cineva de la Ocna Sibiului! Cineva de la Ocna Sibiului!

Eu tot auzeam şi mă minunam şi ziceam: Doamne, că ştiam doar că numai eu singură m-am dus. Şi iar zicea:

– Cineva de la Ocna Sibiului!

Când o ajuns aproape de mine, zic:

– Eu!

Şi Părintele zice:

– Hai, scoală-te, de acolo, să nu răceşti, că ai apă la plămâni! Du-te acolo, sus, în şop.

În şop, pe fân, mai erau vreo şase femei. Am făcut ascultare şi m-am culcat acolo…”

„Te duci la mănăstirea Bistriţa de Vâlcea”

În vara anului 1947, Maica Glicheria ajunge din nou la Mănăstirea Sâmbăta, de această dată însoţită de Părintele Mihăilescu.

„Odată, Părintele Mihăilescu mi-a zis: Haide să mergem la Sâmbăta! No, ne-am dus. Şi Părintele ne-o împărţit să ne spovedim  32 de persoane la preotul cutare, 32 la cutare, 32 la altul. Eu eram într-o chiliuţă şi m-am gândit: Lasă, că stau până la urmă, să intre întâi cei bătrâni.

Părintele Mihăilescu era pe acolo, pe la Sfântul Altar. Şi numai ce vine Părintele Mihăilescu şi-mi zice:

– Hai că te aşteaptă Părintele Arsenie.

Şi mă duc. Părintele Arsenie şedea pe o băncuţă, lângă chilia dânsului. Îmi zice:

– No hai, ia loc, arătându-mi să şed lângă Sfinţia Sa. No, mă’, tu vrei să te duci la mănăstire?

– Da, Părinte.

– Şi părinţii vor să te lase?

– Da, Părinte.

– No, mă’. Te duci pe data de 23 august la mănăstirea Bistriţa de Vâlcea. Acolo faci şi şcoală, şi călugărie.

– Părinte, eu vreau pentru călugărie. Nu cumva să mă dea afară, că n-am ştiut la vreun examen...

– Da, mă’, da’ acolo faci şi şcoală, şi călugărie!, mi-a spus părintele, zâmbind.

Atunci gândeam că poate mi-a lumina cumva Dumnezeu mintea, să nu cumva să nu ştiu şi să mă dea afară. Şi zic:

– Părinte, mai e una care vrea să meargă la mănăstire.

– Păi spune-i şi la aia.

– Şi mai sunt două, Părinte.

– Spune-le şi la alea.

No, le-am spus şi lor şi apoi ne-am dus la Mănăstire, la Bistriţa. Ele nici nu l-or cunoscut pe Părintele Arsenie…”

Mama Olga

La 23 august, Maria intră pe porţile Mănăstirii Bistriţa. Avea doar 22 de ani… Va descoperi aici un tărâm cu totul minunat, cu oameni şi trăiri pe care doar o viaţă dăruită deplin lui Dumnezeu le poate atinge.

„Când ne-am dus să rămânem în mănăstire – rememorează Maica Glicheria acele mirifice clipe –, mai întâi trei zile ne-a lăsat să ne ducem să vizităm mănăstirile din jur. Ne-am dus şi la peştera unde o fost ascuns Sfântul Grigorie Decapolitul, sus, în munte, şi ne-a explicat cum a fost atunci. Sfântul a fost dus acolo, în peşteră, şi i-au dus veşminte şi toate vasele sfinte, ca să le ascundă acolo, să le păzească de turci. Unde l-au băgat pe Sfântul, nici păianjenii nu s-au apropiat!”

Mănăstirea Bistriţa, pe atunci, era un adevărat locaş de alinare, nu doar sufletească, ci şi trupească, pentru sute, mii de credincioşi şi oameni aflaţi în grea nevoie. Sute de copii orfani şi-au găsit aici adăpostire şi dragostea maicilor. Şi toate acestea, pentru că un om, Mama Olga, aşa cum o numeau maicile de aici pe stareţa mănăstirii şi un duhovnic, Părintele Arsenie Boca, au vrut cu tot dinadinsul să Îl facă pe Hristos cât mai vizibil şi în întâmpinarea durerilor oamenilor.

Obştea mănăstirii avea pe atunci undeva la 700 de suflete. „Eram peste 700 de persoane – ne spune Maica Glicheria –, peste 400 găsite la pragul porţii, cu biletul în faşe, abandonate de părinţi la poarta mănăstirii. Ne-a spus mama Olga. Şi noi eram peste 300 trimise de Părintele Arsenie, de nouă ne zicea sâmbetine, că de la Sâmbăta eram trimise. Am învăţat să lucrez covor oltenesc, am învăţat să fac de mâncare. Trebuia să facem nouăsprezece cuptoare de pâine, de azi dimineaţă, până mâine dimineaţă. Şi noaptea lucram! Nouăsprezece cuptoare de pâine! Treizeci şi două de mămăligi, dimineaţa, ca să aibă la amiază o mică bucăţică, fiecare. Erau şi copii, şi gemene, şi băieţi. Când găsea maica portăriţă vreun copil la poartă, îl lua şi îi spunea mamei Olga. Ascultarea noastră era că trebuia să-i creştem, să avem grijă de ei. Ba aveam treabă şi prin grădină. M-a învăţat părintele duhovnic cum să altoiesc pomi; meri, peri, pruni. Cum să facem aia, cum să facem cealaltă. La bucătărie, ne-a învăţat cum să facem mămăligă în tuci; cât roata carului era tuciul de mare. Şi mestecai mămăligoaia... Ne-o mai învăţat să lucrăm la covoare, să frământăm pâine... Frământai, apoi mergeai şi mestecai mămăliga. Un du-te-vino continuu.

Şi mama Olga a ajuns de plângea pe alei şi înapoi: Ce le dau mâine la 700 suflete de mâncare?

La un moment dat, nu mai aveam nimic. Nici făină de grâu, nici de mălai. Nu mai aveam vârf de lemn, cu ce să facem la cuptor, la bucătărie. Plângea mama Olga: Ce le dau? Ce le dau? Noaptea, după priveghere – că am făcut întâi vecernia, apoi am făcut slujba Sfântului Maslu, iar noaptea am făcut priveghere –, trebuia să mergem să ne culcăm, când deodată ne zice cineva:

– Haideţi, că a venit un camion cu saci de mălai!

Erau saci de 10 kilograme, de 15 kilograme. Şi camionul era plin de mălai, de făină de grâu! Ce-o mai adus, Doamne? De toate!...”

Maica Glicheria

După patru-cinci ani de vieţuire şi ascultare, ucenica Maria va fi chemată în cinul monahal. „Când m-am călugărit, eram 16 persoane pe listă, ca să ne călugărească în sâmbăta ce urma. Dar au venit patru maici, patru profesoare care făcuseră teologia la Sibiu: maica Timoteea, maica Nicodima, maica Apolinaria şi maica Paisia. Ele erau profesoare. Şi mama Olga a zis:

– Trebuie să le călugăresc pe ele întâi, sâmbăta asta, şi apoi vă călugăresc pe voi, în sâmbăta următoare.

Şi aşa ne-a călugărit pe noi.

Şi ne-a spus mama Olga cum ne pune numele. Zice:

– Dacă te văd prin curte, mă gândesc: La asta să-i pun numele, când voi călugări-o, aşa, la cealaltă, aşa… Dacă îmi aduc aminte de cum te-am numit atunci, rămâi cu numele ăla până la călugărie. Dacă nu, mă gândesc la alt nume.

Şi aşa ne-a călugărit, eu primind numele Glicheria.

Acum, dacă ne-o călugărit, fiecare cu ascultările ei…”

Maica Domnului, grabnică ajutătoare

Aici, în mănăstire, Maicii Glicheria îi va fi dat să vadă minuni după minuni. Am rugat-o pe maică să ne istorisească măcar unele dintre ele…

„Mama Olga m-o trimis, că eram bolnavă, la un schit. Şi acolo era şi un fel de spital, în care erau călugări, călugăriţe, oameni simpli, preoţi, preotese, oameni din sate. Şi, dacă m-am dus acolo, mama Olga n-o putut să-mi dea decât 50 lei, că atunci toată lumea numai 50 lei căpăta. Şi-mi zice:

– Uite, îţi dau banii de drum până acolo. Şi, dacă ajungi acolo, să scrii acasă, la părinţi, poate reuşesc ei să-ţi trimită nişte bani, ca să ai de cazare, de masă şi de tratament.

Şi m-am dus. Când am ajuns acolo, m-am apucat să scriu. Şi îmi trimite mama scrisoare: Draga mamii, îmi pare foarte rău, dar uite, chiar acum a murit Anuţa, soţia fratelui meu mai mare, şi ne-o trebuit la înmormântare şi numai 50 lei ne-o dat ca ajutor.

Eu am primit şi am citit scrisoarea la masă. Citeam şi plângeam şi nu mi-o mai trebuit mâncare. Un preot de la Snagov, împreună cu un bătrân, se tot uitau la mine şi se tot întrebau ce-o fi cu mine de nu mănânc. Toată lumea mânca de amiază, numai eu nu mâncam, citeam şi plângeam. Mă tot întrebam ce să fac.

M-am dus la maica stareţă de la schit şi i-am spus:

– Maică stareţă, uite, am primit scrisoare de acasă, că nu au bani, că o murit soţia unchiului meu şi numai 50 de lei au primit, care le-au trebuit pentru înmormântare. Şi nu au bani să-mi trimită pentru tratament, pentru masă...

– Maică, du-te în schit.Du-te în schit şi roagă-te la icoana Maicii Domnului, că e făcătoare de minuni.

M-am dus şi am început să plâng acolo, la icoană, la Maica Domnului. Şi când am ieşit de acolo, preotul acela, care se tot uita, împreună cu cel mai în vârstă, erau pe băncuţă lângă bisericuţă şi mă cheamă:

– Maică, te rog frumos, hai numai un pic. Ce-ai făcut, că şi la masă am văzut că n-ai mâncat. Citeai şi plângeai. Acum iarăşi plângi. Ce-ai păţit?

– Ce să zic... Nu pot să spun.

– Hai, maică, spune, maică! Hai în chilie la noi şi spune-ne.

Le-am spus apoi că mama Olga n-o putut să-mi dea decât 50 de lei, banii de drum, şi acum trebuia să plătesc tratamentul, masa şi drumul înapoi, pe urmă.

– Maică, eu sunt stareţ la Snagov, îmi spune Părintele. Eu am să dau telefon la mănăstirea mea, să-mi trimită mie bani, ca să-ţi pot da.

I-am spus că 50 de lei mi-a dat mama Olga. S-o uitat Părintele acela ce tratament fac, cât costă masa, a socotit şi mi-o dat de mi-a rămas... Uite, acolo, şi azi am o săpunieră pe care am cumpărat-o atunci, cu patru lei.

Au venit preoţi, călugări, de ne-au condus până la gară, la tren. Şi Părintele acesta mi-o luat biletul. Mi-a luat biletul! Şi el a plătit şi tratamentul, şi masa, şi cazarea!”

Întoarsă la mănăstire, ajunge în plină sesiune de examene, la seminarul pe care îl urma la Mănăstirea Horezu:

„Ţin minte că maica stareţă de la Horezu, unde făceam liceul şi seminarul, zicea:

– Să veniţi, că mâine aveţi teză la Istoria Bisericii Universale.

Eu, când am venit cu banii ăia, am ajuns la ora patru dimineaţa în mănăstire. Am pus o ţâră capul pe pernă, că la cinci a fost scularea. O sunat şi eu le-am spus colegelor:

– Uite ce am visat: am visat că ne dă la Istoria Bisericii Universale minunile ce le-a făcut Sfântul Apostol Pavel. Hai să ne uităm la hartă şi să vedem pe unde, cum a călătorit.

Şi, uitându-ne la hartă, a venit maica ce răspundea de noi în clasă.

– Ce faceţi acolo?

– Ne uităm la călătoriile Sfântului Apostol Pavel, să vedem minunile ce le-a făcut.

– Ei, dragă, ăla nu-i subiect de teză! Treceţi la loc.

Ne-am dus la loc, după care o sunat de ceai. Am mers la ceai şi apoi a sunat de clasă. Am intrat în clasă şi numai ce vine cu plicul maica. Desface plicul. Primul subiect: Călătoriile Sfântului Apostol Pavel şi minunile sale.

Spune maica:

– No, ce era să fac? De unde era să ştiu?

A fost chiar ce am visat!...”

Izbăvirea din boală

„Odată, m-a trimis mama Olga la un spital, fiindcă eram tare bolnavă. A venit Mama Olga cu Părintele în chilie. Şi zice mama Olga:

– Părinte, aici e Maica Glicheria bolnavă.

Iar Părintele Arsenie zice:

– Frică ţi-i de moarte, mă?

– Nu mi-e frică, Părinte!

– Să nu-ţi fie frică, mă. Şi eu am trecut prin faţa morţii, mă, şi am scăpat. Voie bună, mă! Voie bună, mă! Voie bună, mă!

Mi-o zis aşa de trei ori. Când o plecat, m-am sculat din pat şi nu m-o mai durut nimica…”

Covoarele Maicii Glicheria

Una din ascultările Maicii Glicheria, la Mănăstirea Bistriţa, era şi aceea de a ţese covoare. Ne povesteşte, de atunci, una din bucuriile izvodite şi din truda acestei munci.

„În mănăstire, am lucrat, la un moment dat, la un covor oltenesc, cu culori naturale de pe oaie; albă, neagră, maro, gri, cum era oaia.

Şi, numai ce vine odată mama Olga la mine şi-mi zice:

– Tu ai lucrat covorul ăla cu culori naturale?

– Da, mamă Olga.

– Trebuie să te duci la Piteşti, la fabrica de la Piteşti.

Că noi lucram pentru fabrica aceea.

Şi mă gândeam: Măi, cine ştie ce va fi. Poate mă amendează, poate n-am făcut vreo floricică bine...

Când mă duc la fabrică, directorul mă întreabă:

– Dumneavoastră aţi făcut acest covor?

– Da.

Mi-o dat 200 de lei în mână, mi-o dat insignă şi mi-o dat diplomă. Şi, când am venit, i-am dat mamei Olga banii, dar ea mi-a zis:

– Ţine-i tu. Ăştia-s pentru tine.”

Cu Securitatea, la schit

O altă ascultare a Maicii Glicheria, după o vreme, e şi aceea de a se îngriji de noul schit, Sfântul Ştefan, sălăşluit undeva în buza pădurii, aparţinător Mănăstirii Hurezi. Şi de aici maica păstrează o întâmplare cu zi de pateric.

„Maica stareţă de la Hurezi, Mihaela Ghişoiu, ucenică a Părintelui Arsenie Boca, a zis mamei Olga să mă lase să mă duc la schit, la Sfântul Ştefan. Noi lucram la covor, în atelier. Şi chiar ne întrebam: Acum pe cine pune la schit, dacă îl resfinţesc? Pentru că o venit episcopul, de l-o resfinţit. Maica de la Hurezi îmi tot spusese: Eu vreau să vii tu, să stai acolo, că maicile astea, ale mănăstirii, pe urmă fac schitul de sine. Fiecare vrea să-şi facă acolo coteţ pentru porci, pentru găini, de parcă schitul ar fi al ei.

Şi, la masă, fiindcă discutam despre cine va merge la schit, eu am zis:

– Ba că eu nu m-aş duce.

Chiar atunci a intrat Maica de la Hurezi.

– Unde nu te-ai duce, Glicheria?

– Păi, maică, sunt patru paşi şi îi pădure. Mi-i frică! Dacă dau de cineva?

La masă, la amiază, venise şi episcopul.

– Preasfinţite – zice Maica Mihaela –, astăzi o fost vorba că pe cine pun la schit, acum că l-aţi resfinţit. Glicheria o zis că ea nu s-ar duce.

– De ce? Ia spune de ce!, mă întreabă Preasfinţitul.

– Păi, patru paşi şi e pădurea. Mi-e frică! Dacă dau de cineva?

Mi-o zis una din maici – maica Maria Tavă – că vine şi ea cu mine. Şi aşa am plecat la schit.

Era într-o sâmbătă, când ne schimbam între noi, cele două maici. Când eram de rând la bucătărie şi la cuptor, cum făceam cu săptămâna, atunci, sâmbăta, eu spălam la nişte găini din care făcusem supă, să dau la pisică, de care era nevoie pentru şoareci. Că în câmp sunt mulţi...

Şi o venit un securist, în civil, cu un copil şi zice:

– Nu ştiţi pe cineva care poate să descuie la schit? Am vrut să-l văd... Nu ştiţi cine are cheile?

– Ba da... Le am eu.

No, m-am dus, i-am deschis, o intrat în biserică acolo, în schit. S-o uitat, aşa, ca sălbaticul şi când o ieşit, zice:

– Ce ziceţi dumneavoastră de conducerea ţării?

Eu zic:

– Dacă-i bună, îi pentru mântuirea noastră. Dacă-i rea, e pentru păcatele noastre.

Ăla o plecat. Eu m-am dus şi i-am zis la maica stareţă.

– Vai, maică, dar cum ţi-a luminat Dumnezeu mintea!, mi-a spus Maica Mihaela. Eu dau telefon la miliţie, să ştii. Va fi vreun securist, că a venit cu maşina miliţiei.”

Din nou, ajutor de la Sfinţi

Altădată, la Mănăstire la Bistriţa, i se făcuse o cangrenă urâtă tare la picior. Trei dintre fetele crescute de mama Olga ajunseseră doctoriţe. La sfatul lor, Maica Glicheria trebuia să se interneze de urgenţă la Cluj, Târgu Mureş sau Bucureşti. Şi m-au trimis la mama Olga, pentru bilet de voie.

Răspunsul Maicii Glicheria vie cât se poate de categoric:

„– Da' ce, să mă duc la spital să-mi taie piciorul!? Noi îl avem aici pe Sfântul Grigorie Decapolitul!

M-au dus la infirmerie, continuă Maica Glicheria. A doua zi era prăznuit Sfân­tul Ierarh Spiridon, pe 12 decem­brie. Toată lumea era la priveghere. Eu, la infirmerie, singură, am citit Acatistele Maicii Domnului, al Sfântului Spiridon şi al Sfântului Grigorie Decapolitul. Şi, după câ­te­va zile, m-am dat jos din pat şi m-am dus la masă, la amiază. Doctoriţele s-au minunat: Vai, da' cum te-ai făcut bine?!... Uite aşa, m-au ajutat Maica Domnului, Sfân­tul Grigorie, Sfântul Spiridon. Şi m-am dus la biserică. Şi maica crâsnică m-a rugat s-o ajut să cu­reţe în altar, unde vărsase puţin ulei. Am curăţat pe jos şi am frecat podeaua din întreaga biserică. Şi e mare biserica de la Mânăstirea Bistriţa! Am dat slavă lui Dumne­zeu şi, după două săptămâni, n-am mai ştiut care e piciorul bolnav.”

În gară, cu Părintele Arsenie

Anul 1959. Prin Decretul 410, acel document legislativ de tristă amintire, care viza în mod direct viaţa monahală, sute, mii de monahi vor fi alungaţi din mănăstiri, într-un diaboloc proces de represiune. Şi Maica Glicheria este nevoită să părăsească mănăstirea, care îi fusese adăpost şi familie vreme de 18 ani. Şi unde să alerge după sfat şi alinare, dacă nu la Părintele Arsenie?!

Până să ajungă însă la Drăgănescu – Părintele fusese şi el deja alungat din mănăstire –, Maica Glicheria mai are parte de o minune.

„La Ocna, Părintele Miron Mihăilescu făcea Sfânta Liturghie în fiecare dimineaţă. Când puteam, mergeam să ne cuminecăm cu Tru­pul şi Sângele Dom­nului. Eram odată îm­preună cu o altă mai­că. Şi ea fusese la mâ­năs­tire şi era atunci, la fel ca mine, alungată în lume. Ne-am dus în gară la Sibiu, ca să luăm trenul către Ocna. Să mergem la biserică, să ne îm­păr­tăşim. În gară, l-am zărit pe Părintele Arsenie, în dreptul ultimului ghişeu. Îşi luase bilet de tren şi stătea retras. Ne-am apropiat de Sfinţia sa, însă, de la distanţă, Părintele ne-a zis: Fără gesturi, fără ges­turi! Adică, fără să-i cerem blagoslovenie şi să-i să­rutăm mâna. A ştiut că am fost la mânăstire, că suntem călugăriţe, chiar dacă nu mai eram îmbrăcate în haine monahale.

– Vreţi să-mi spuneţi ceva?, ne-a întrebat Părin­tele.

– Da.

– Haideţi acolo, unde se vând ziare.

– Părinte, am fost la mănăstire şi am plecat cu Decretul şi ne e tare greu.

Ne-am plâns fiecare de acest mare necaz. Dar n-am apu­cat să vorbim mult, că ne-a zis:

– Mă, mie-mi vine trenul, că eu merg la Făgăraş. Da' fără gesturi.

Am înţeles că nu voia să atragă atenţia asupra sa. S-a urcat în tren. A deschis geamul şi până dincolo de pod ne-a tot făcut cu mâna. Şi i-am făcut şi noi cu mâna. Şi ne-am simţit mângâiate.”

„Sunt multe cuiere de haine negre în mănăstiri şi mulţi călugări în afară”

Dar pentru a primi sfat şi îndrumare directă de la Părintele Arsenie, Maica Glicheria îl caută la Drăgănescu.

„M-am dus la Drăgănescu, ne spune Maica. Biserica era încuiată. M-am dus la casa parohială, la Părintele Bunescu, care avea nişte câini tare-tare mari, de mi-era tot frică să nu mă muşte. M-am dus, am ciocănit la uşă şi o venit doamna preoteasă Bunescu.

– Ce doriţi?, mă întreabă doamna preoteasă.

– Vreau cu Părintele Arsenie.

Ea se duce şi-l cheamă:

– Părinte, veniţi un pic.

Părintele Arsenie când m-o văzut, măcar că nu eram cu scufie, zice:

– Ia loc, maică.

Înainte să apuc să încep să povestesc, ciocăne un om la uşă. Părintele deschide.

– Ce, mă, aţi venit împreună?, îl întreabă Părintele.

Dar ăla zice:

– Nu, că n-o cunosc.

Nici eu nu-l cunoşteam.

– Mă, ai venit împreună cu soţia şi cu fetiţa?

N-am înţeles întâi de o zis da ori ba, dar parcă ar fi zis da. N-am înţeles... Dar Părintele a continuat:

– Mă, până se duce de şapte ori la uşa cămării şi nu ştie de ce s-o dus, mă, îşi pierde mintea, mă! De ce nu lăsaţi copiii să vină pe lume? Şi tu ţi-o pierzi, mă! Să te laşi de băutură şi de fumat! Şi lăsaţi copiii să vină la rând.

Ăla s-o dus supărat, iar Părintele mi-a spus:

– No, hai, maică, spune-mi acum de ce eşti supărată.

I-am spus că a trebuit să plec din mănăstire şi că nu ştiu ce să fac acum. Să caut altă mănăstire, unde să încerc să mă primească sau să mă angajez undeva în Sibiu, unde am primit şi un apartament, la bloc.

– Părinte, ce să fac? Unde să mă duc?

– Mă – îmi spune Părintele Arsenie –, dar eu n-am plecat din mănăstire înaintea voastră, mă? Când m-au dezbrăcat, am zis: facă ce-o să facă... Mă, n-are niciun rost, mă! Nu lăsa un loc sigur, pentru un loc nesigur. Mă, pe mine nu mă cheamă la Sâmbăta? Dar numai ca magazioner. Cu intrările şi cu ieşirile. Mă, îs multe cuiere de haine negre în mănăstiri şi mulţi călugări în afară. Nu toţi din mănăstire se mântuiesc, nici toţi din lume se osândesc. Nu lăsa un loc sigur, pentru un loc nesigur!

Şi, dacă aşa mi-a spus Părintele Arsenie, n-am vrut să mai încerc să mă mai duc înapoi la vreo mănăstire.”

Însă dorul de mănăstire şi de rânduiala unei vieţi ritmate liturgic, până în cele mai mici cute ale sufletului, îi va rămâne mereu în inimă Maicii Glicheria. Cândva, după ani şi ani, mistuită de dor, se duce la una din cele mai mari vetre monahale din Oltenia.

„Am zis unei maici cândva:

– Maică, dacă pot, când pot să viu, mă primeşti?

– Maică, chilii avem destule! Tineret am primit şi-n zilele astea. Dar n-avem loc în cimitir, că cimitiru-i mic. E numai de douăzeci şi două de persoane şi sunt douăzeci şi trei de persoane care merg cu băţul, gârbove. N-avem loc în cimitir!

Şi mă gândeam la mama Olga, că ea o primit pe toată lumea, deşi avea 700 de capete. Şi acum, dacă o murit, o dus-o de o înmormântat-o singură, în afara mănăstirii, numai ea singură, acolo.”

„Îi curgeau lacrimi mari pe faţă...”

Tot din această perioadă cumplită, a pribegiei din mănăstire înspre lume, Maica Glicheria îşi mai aminteşte un moment înduioşător.

„Înainte să plecăm din mănăstire, împuternicitul Ministerului ne supraveghea. Şi noi i-am zis:

– Domnule, dar n-avem unde să ne ducem!

– Dacă n-aveţi unde, mergeţi şi vă spânzuraţi.

Şi atunci s-a întâmplat de am fost la o biserică în Sibiu şi era acolo actualul Patriarh Daniel. Şi când i-am spus că am fost vreme de 18 ani la mănăstire şi că acum ne-o dat afară cu Decretul lui Gheorghiu-Dej, l-am întrebat şi pe el unde să mergem, că n-avem unde să mergem şi că omul acela ne-o zis să mergem să ne spânzurăm.

– No, maică, no – mi-a spus Preafericitul –, să-ţi spun şi eu. Şi la mine o venit securiştii în biserică, în catedrală, unde am slujit, şi mi-au zis: De astăzi nu mai ai voie să slujeşti!

Şi de atunci nu a mai putut să slujească. Şi îi curgeau lacrimi mari pe faţă...”

„M-am uitat în toate părţile! Părintele Arsenie dispăruse...”

Revenită în Sibiu, Maica Glicheria locuieşte o vreme la Ocna, la unul din fraţii săi, după care, fiindcă locuinţa nu avea decât o cameră şi legiuitorii nu îi dădeau voie să locuiască aici, se mută într-una din dependinţele bisericii Dintre brazi, din Sibiu. Avea acolo o chilie mică, cu o dormeză şi câteva icoane... Suficientă pentru a fi mereu aproape de biserică, de Dumnezeu. Aici se îngrijeşte de curăţenia în biserică, de asigurarea prescurilor şi de tot ceea ce e nevoie în casa lui Dumnezeu.

Însă, cum regimul comunist nu concepea nicicum ca cineva să ducă o viaţă de monah, mai ales în lume, e nevoită să se angajeze. Întâi, la o făbricuţă de haine – Îmbrăcămintea –, apoi la fabrica 13 Decembrie, o fabrică ce producea genţi, sacoşe, curele..., de unde se va şi pensiona.

Pe când lucra la fabrica 13 Decembrie, Maica Glicheria are parte de o cu totul neaşteptată întâlnire.

„Eu, odată, eram în faţa gării şi voiam să mă duc la serviciu. Şi o venit Părintele Arsenie şi m-o întrebat:

– Ce aştepţi?

– Troleul.

– Dar unde vrei să te duci?

– Păi vreau să mă duc la serviciu.

Dar abia când am zis asta am văzut că este Părintele Arsenie lângă mine. Şi zice:

– Unde lucrezi?

– La fabrică...

Dar până să zic: ...la 13 Decembrie, n-a mai fost! M-am uitat în toate părţile! Am intrat în gară, m-am uitat pe peron..., n-o fost! Şi era Părintele Arsenie!”

„Mă, să nu faci raze Roentgen”

În tot acest timp, Maica Glicheria, când prindea o zi-două liberă, alerga la Drăgănescu. Am rugat-o pe Maică să ne spună câte ceva din acele peregrinări la Părintele Arsenie.

„M-am dus la Drăgănescu. Când m-am dus, Părintele a ieşit din Sfântul Altar, în curte. Era însoţit de şase oameni. Eu eram în biserică, dar dacă am văzut că a deschis uşa şi a ieşit; am ieşit şi eu din biserică.

Şi când mă vede, la distanţă, zice:

– Măi, aşa semeni cu cineva! Bună, evlavioasă şi inteligentă!

Se referea la mama sa... Mi-o dat şi o poză, dar am dat-o la cineva, să o tragă la xerox şi nu mi-a mai dat-o şi s-o prăpădit. Mi-a dat-o, ca să o am de amintire...

– Părinte, mă dor picioarele de nu mai pot!, îi spun eu. Am pinteni...

– Mă, să nu faci raze Roentgen, mă, că atacă şi ce-i bun din organism, nu numai ce-i rău.

Părintele ştia deja că eu făcusem aceste raze...”

„Mă, ar fi bun un pic de lapte de bivolă...”

Odată, când eram la Drăgănescu, a venit un băiat cu mâna legată cu un prosop. Mai erau acolo vreo câţiva oameni. Şi Părintele, când l-o văzut că o intrat pe poartă, a zis:

– Ar fi bun un pic de lapte de bivolă, mă, dar ce să-i faci?

Eu mă gândeam: Doamne, iartă-mă! Vine omul cu mâna în ghips şi Părintele spune de lapte de bivol!

Când s-a mai apropiat ăla un pic, Părintele a zis iar:

– Mă, ar fi bun un pic de lapte de bivolă, dar ce să-i faci?

– Da, Părinte, dar uite că mi-o rupt mâna.

– Da, mă? Dar tu i-ai dat în cap! Şi în cap se consideră că ai dat ca să-l ucizi! Şi-apoi?

– Şi-apoi ăla m-o dat în judecată şi a trebuit să-mi vând bivola, care-mi dădea lapte, ca să-i plătesc la ăla, la tribunal.

„Hai, mă, Mihai, mă, hai mă, că de când te aştept!”

Altădată, tocmai ieşeam de la fabrică. Era o brutărie acolo unde se făcea pâine de casă, bătută de coajă. Şi am intrat, pentru că pe geam scria: Avem pâine de casă. Şi după mine vin doi domni. Şi mă întreabă:

– Nu se dă pâine?

Zic:

– Scrie că au, dar încă n-au început să dea.

Atunci, cei doi au început să vorbească unul cu celălalt. Zice:

– Măi, am avut un prieten, Mihai, care tot venea la mine plângând, că toţi doctorii i-au spus că are cancer. O fost la Bucureşti, o fost la Mediaş, o fost la Cluj, o fost la toţi doctorii. Toţi i-au spus că are cancer. Eu nu ştiam ce să mă fac cu el, mă! Dar am auzit că e un om care spune dinainte de toate.

Eu mă gândeam că cine o fi...

– Dar mă gândeam că ce, am eu bani să le dau ca să-i spuie că are cancer? Dar până la urmă tot am mers. Omul ăsta stă dincolo de Bucureşti, la Drăgănescu.

Când am auzit, mi-am dat seama că era vorba de Părintele Arsenie.

Apoi, acela a continuat:

– Când am mers, mă, şi am intrat pe poartă, omul ăla – că pe timpul lui Ceauşescu n-o vrut să zică că era călugăr sau preot, dar nici pe nume nu voia să-i zică –, omul ăla o ieşit din biserică, din clopotniţă. Şi când am intrat pe poartă, mi-o zis: Hai, mă, Mihai, mă, hai mă, că de când te aştept! Mă, ai reuşit să-l aduci? Mă, să nu te duci la doctori, mă, că ştii ce-ţi spun? Sapa şi lopata! Mă, n-ai cancer, mă! Să te laşi de băutură şi de fumat şi să lăsaţi copiii să vină la rând. Să nu facă chiuretaje nevasta!

Şi zicea omul acela:

– Mă, să vezi că de acum nu-l mai doare deloc, mă! Numai de când i-o spus...

„Du-te, mă, mai repede acasă, că ţi-o murit băiatul...”

La un moment dat, Părintele era sus, pe schelă, la biserică la Drăgănescu, şi picta. Şi o venit dimineaţa, la şase, cineva care să vadă dacă sunt oameni; cum veneau mereu zeci de oameni la Părintele... Şi Părintele noaptea picta mai bine, că ziua se mai întăreau vopselele, că era mereu lume multă.

Şi Părintele, de pe schelă, zice, fără nici măcar să se uite la el:

– Ce-i, mă, ai venit să mă verifici? Du-te, mă, mai repede acasă, că ţi-o murit băiatul.

Ăla doar de acasă venea, cu maşina, securistul! S-o dus acasă omul:

– Tu, e adevărat că o murit băiatul?!

– Da, mă! Când m-am dus să-l scol, să se ducă la şcoală, l-am găsit mort în pat.

– Tu, să-mi spuie mie unul de pe schelă!

Şi securistul acela o venit la înmormântarea Părintelui şi o spus aşa, de l-o auzit şi Părintele Bunescu: Părinte, şi cei ce te-au cunoscut şi cei ce nu te-au cunoscut decât prin alţii şi cei ce te-au urât, astăzi au venit la înmormântarea ta, Părinte.

Asta, când o murit Părintele Arsenie.

La un moment dat, o dat Ceauşeasca telefon să-l aducă pe Părintele Arsenie. Unul stătea paznic la uşă, şi altul a intrat la el. Şi Părintele a zis:

– Daţi, mă, daţi, că şi-n voi va da! Şi şeful vostru va zbura nu prea curând.

Ăla care o dat, ăla o căzut jos, mort! Ăla de la uşă, paznicul, a dat telefon la Ceauşeasca şi i-a zis:

– Uite ce s-o întâmplat cu ăla, că o căzut jos, mort.

– Îmbrăcaţi-l şi duceţi-l înapoi de unde l-aţi adus, adică de la Sinaia.

Apoi, Părintele, după câteva zile, o murit. Acestea le ştiu de la Părintele Bunescu, de la Drăgănescu.

„Mă, te-ai uitat la trup, nu la suflet!”

Când eram tot la Drăgănescu, Părintele Arsenie şi-a pus un scăunel la strană. Stătea acolo şi a spus să vină acolo pe rând fiecare, să vorbească. Era prin biserică un copil handicapat, şchiop, care se tot plimba. Mai întâi, s-au dus la Părintele un preot împreună cu preoteasa. Şi deodată Părintele s-a sculat în picioare şi a zis:

– Mă, eu am să vă spun tare, ca să nu mai puneţi toţi aceleaşi întrebări. Voi să-mi spuneţi încet, iar eu vă răspund tare.

Îndată, Părintele a continuat:

– De ce l-aţi adus aşa, mă? a întrebat Părintele, referindu-se la copilul handicapat din Biserică.

– Nu ăsta-i al nostru, Părinte.

Mă, de ce l-ai adus pe lume aşa?

Adică i-au spus Părintelui că au un copil handicapat, dar nu era ăla, ci era altul. Dar Părintele i-a întrebat de ce l-au adus aşa pe lume.

– Mă, te-ai uitat la trup, nu la suflet! Că prima la care te-ai gândit o fost mai bună. Dar aia era mai bună la suflet, iar asta era mai frumoasă la chip, dar mai rea la suflet, mă. O făcut chiuretaje... Mă, câţi copii aţi fi avut? Pentru ăia pe care i-aţi băgat de vii în pământ, pentru ăia l-aţi făcut pe ăsta aşa, handicapat.

De ce nu ne-ai lăsat, mamă, să venim pe lume?”

Au venit odată la Părintele nişte profesoare. Şi Părintele i-o întrebat:

– Câţi ani ai?

– Treizeci şi trei.

– Şi câţi copii ai fi avut?

– Treizeci şi doi.

Dar eu mă gândeam: Doamne iartă-mă, doar n-o putut avea copii de la un an. Nu îmi dădeam seama atunci ce înseamnă să faci avort, cum e cu asta.

Cealaltă zice:

– Am visat, Părinte, că doi copii mă întrebau: De ce nu ne-ai lăsat, mamă, să venim pe lume? Că ne făceam preoţi, ne făceam sfinţi...

I-au spus asta copiii din groapă, în vis.

„Du-te repede la tren, să nu scapi primul tren!”

O femeie din Sibiu avea o fetiţă şi era gravidă cu al doilea copil. Dar soţului nu îi plăcea că o vedea că tot merge la biserică duminica, cu copiluţa aia de mână. O ducea şi o aducea, uneori o ducea în braţe. Şi-mi zice femeia aceea că bărbatul o părăsit-o, o plecat la alta, cu care o făcut o copilă şi o rămas cu ea. Şi era femeia aia cam sălbatică, de o făcut chiuretaje şi alte rele. Şi mămica aceea mă întreba pe mine:

– Maică, eu mă duc la mama – care stătea nu departe de Bucureşti – şi-aş vrea să mă duc şi până la Drăgănescu, la Părintele Arsenie. Spune-mi cum să mă duc, cu ce trebuie să mă duc.

Şi i-am spus atunci, că ştiam. Şi s-o dus. Părintele, cum o văzut-o că o intrat în curtea bisericii, acolo, a strigat:

– Mă, du-te repede acasă! Du-te repede la tren, să nu scapi primul tren!

– Păi, Părinte...

– Du-te repede, să nu scapi primul tren! Ai auzit?! Du-te repede!

Ea s-o supărat... De ce cu ea nu voia să stea de vorbă deloc? S-o dus, şi-o luat bilet şi, cum s-o urcat în tren, o plecat trenul! A ajuns noaptea la ora unu în gară, la Sibiu. O luat un maxi-taxi, că atunci aşa era, şi s-o dus acasă. Cum o intrat în casă, i s-o rupt apa. O dat telefon după salvare, o venit salvarea, o dus-o la spital. La ora patru o născut un copilaş sănătos, de mai mare dragul! Dacă nu pleca atunci când i-a spus Părintele, pierdea copilul pe drum, cine ştie pe unde. De aia o trimis-o Părintele. Şi-atunci i-o părut bine ei că n-o rămas şi că o ascultat de el.

„Hai, fă-ţi cruce!”

Altădată, a intrat o vrăjitoare în biserică şi i-o zis Părintele, care cunoştea omul şi după faţă:

– De ce ai venit?

– Am vrut să vă văd.

– Da? Ia fă-ţi cruce!

– Nu! Nu-mi fac!

– Ia fă-ţi cruce!

– Nu-mi fac!

– Hai, fă-ţi cruce!

– Nu!

Atunci, Părintele le-a zis oamenilor:

– Luaţi-o şi duceţi-o afară, că ea e cu satana! Nu vrea să-şi facă cruce, pentru că e cu satana. Dacă face cruce, îl arde crucea pe satana.

Văd stelele! Văd stelele!...”

O venit la Părintele odată o mamă cu o fată handicapată. Şi îi spunea mama Părintelui că fata ei nu îşi poate face cruce. Părintele a zis să-şi lase mâna în mâna lui şi i-a cerut să-şi facă cruce. Însă fata zicea că nu poate. Părintele i-a spus încă o dată să îşi facă cruce şi fata şi-a făcut! Şi din clipa aceea s-a vindecat!

Altădată a venit la Părintele Arsenie un om orb. N vedea nimic. Şi Părintele l-a făcut să vadă. Era seară şi îmi amintesc ca acum cum striga omul de bucurie: Văd stelele! Văd stelele!...

„Mă, tu fumezi?”

A venit la Părintele odată un om, Gheorghe Gheorghe, şi Părintele l-a întrebat:

– Mă, tu fumezi?

– Nu, Părinte, nu fumez!

– Nu fumezi, mă?

– Nu, Părinte!

– Mă, hai spune: fumezi?

– Nu fumez!

– Ia bagă mâna în buzunarul stâng de la pantaloni şi scoate pachetul de ţigări, Amiral-ul.

Şi când o băgat omul mâna în buzunarul stâng, o văzut toată lumea că Părintele ştia şi cum se cheamă ţigările pe care le fumează.

„Da’ cu slănina din straiţă ce faci?”

Un alt bărbat a venit la Părintele, în postul Paştelui. Şi Părintele l-a întrebat:

– Mă, tu posteşti, mă?

– Da, Părinte!

– Deci posteşti, mă?

– Da, Părinte, postesc!

– Posteşti tot postul?

– Da!

– Da’ cu slănina din straiţă ce faci?

Lapte blestemat

S-o dus una la Părintele şi i-o zis:

– Părinte, v-am adus nişte lapte şi unt.

– Prima dată du-te şi unge untul pe stâlp.

Când s-o dus femeia, de acolo or ieşit şopârlăi.

Şi Părintele a zis:

– Vezi, întâi ai blestemat laptele acesta, apoi ai venit să mi-l dai.

Şi n-o vrut să primească laptele acela...

La turnat ciment, cu Părintele Arsenie

Or venit de la Vladimireşti, cândva, nişte surori. Maica Veronica murise deja. Maica Veronica şi Părintele Ioan Iovan de la Recea erau tare credincioşi. Multe minuni s-au făcut... Şi mi-au povestit maicile următoarele:

Odată, acolo, la Vladimireşti, când trăia încă Maica Veronica, maicile voiau să toarne ciment pe lângă chilii şi să facă o potecă până la biserică, pentru că atunci când era noroi intrai în biserică tot înglodat. Şi atunci s-au hotărât să toarne ciment.

Un Părinte stătea aşezat undeva lângă chilia maicii Veronica. Avea pe cap o pălărie, şi maicile se întrebau: Cine o fi pălăriosul ăsta? Ce aşteaptă? Se gândeau că aşteaptă să vorbească cu maica...

Dar el le-a întrebat:

– Ce vreţi să faceţi?

– Vrem să turnăm ciment.

– Aduceţi-mi o vană, un vas. Şi aduceţi-mi apă.

Părintele o desfăcut cimentul şi o făcut preparatul acela şi o turnat cimentul peste tot, până la amiază.

Apoi, maicile i-au zis:

– Poftiţi acum la masă.

– Nu, aduceţi-mi numai o bucăţică de pâine şi un pahar cu vin.

A luat bucatele, le-o binecuvântat, o muşcat o bucăţică de pâine, a luat o înghiţitură de vin... Dar maicile tot insistau să vină la masă. Când au revenit să îl cheme iar la masă, Părintele... nicăieri! Şi nici că l-au mai văzut de atunci! Apoi şi-or dat seama că a fost Părintele Arsenie... 




[1] Cartier al Sibiului