Eu nu pot să-i spun acestui minunat om al lui Dumnezeu altfel decât aşa: Sfântul Părinte Arsenie Boca!

A pierdut o familie, însă a câştigat Cerul

Pe domnul Bogdan Juncu l-am întâlnit undeva în miez de iarnă, într-o după-amiază cu multă zăpadă şi fulguraţie de alb. În foaierul căsuţei sale din Făgăraş, în jurul unui şemineu pâlpâind a bucurie, Bogdan Juncu mi l-a adus pe Părintele Arsenie Boca atât de aproape, cum puţini cred că reuşesc să o facă…

Şi aceasta, pentru că Bogdan ştie că Părintele Arsenie – Sfântul, cum cu atât mult drag îi spune el –, de Acolo, de unde e, orânduie mereu dor şi binecuvântare către fiii săi duhovniceşti.

Pe Părintele Arsenie Boca l-a întâlnit, prima oară, în 1983. Şi aceasta, după un cumplit necaz, în care nimeni şi nimic nu îi mai puteau aduce liniştirea. Bogdan Juncu era un tânăr plin de viaţă, cu principii sănătoase şi bine consolidate. Teleormănean de loc, cu tatăl ofiţer în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, ajunge –  cu lucrul tatălui – în Făgăraş. Aici se căsătoreşte şi, la puţină vreme, în căminul lor se ivesc doi copilaşi, care vor deveni de acum sens şi deplinătate a familiei lor. 

Din când în când, foarte rar, de altfel, lui Bogdan Juncu îi plăcea să iasă la vânătoare. Avea permis pentru purtare de armă şi, când simţea că grijile îl năpădesc cu totul şi avea nevoie acută de a scăpa cumva de ele, de a se elibera, oarecum – măcar pentru o vreme, cât să se remonteze pentru a-şi relua viaţa în forţă –, mai obişnuia să se liniştească ieşind la vânătoare.

Într-una din zile, îi spune soţiei: „Uite, tu, fată dragă, eu în ziua cutare îmi iau liber. Te rog frumos, dacă vrei, ia-ţi şi tu liber şi stai cu copiii până seara, când vin eu de la vânătoare. Dacă se poate...” „Da, cum să nu! Se poate!”, îi răspunde soţia.

„Domnule – îşi continuă Bogdan Juncu povestirea –, plec în ziua stabilită, la ora cinci dimineaţă, şi mi-am propus să rămân aşa, prin pădure, până pe la patru după-masa. N-am putut să stau până la patru însă! Dacă mă întrebi de ce, nu pot să-ţi spun! Cert este că am simţit în toată fiinţa mea, fără să pot să îmi explic de ce, că trebuie să mă întorc acasă. Nu ştiam de ce – că timp aveam, vremea era foarte bună. Şi m-am întors acasă, dar în loc să ajung pe la patru-cinci, la ora 12 am fost acasă. No şi atunci, domnule, aşteptam copilaşul. Unul dintre ei, fetiţa, care era mai mică, avea obiceiul ca, atunci când auzea că se umblă la uşă, să fugă şi să strige: tati, tati, tati! Ştia că vine tati... De data asta, nu am mai auzit tati, tati, tati. Şi, când am deschis uşa…, casa era vraişte! Mobilierul era luat, copiii nu mai erau nicăieri. Măi, omule, dar ce o fi în casa mea? Dar unde sunt copiii? Unde este ea, soţia? Nicăieri! Am început să tremur, că mă gândeam la toate ororile posibile! Undeva, în camera mică sau dormitor, era uşa aproape închisă şi zic: Doamne, fereşte, oare cum o găsesc?! Mă duc să o văd acolo, moartă?! Tot felul de prostii îmi imaginam... Deschid uşa încet-încet. Nu, nimic, nimeni! Doar un plic pe masă, o scrisoare lăsată de mama copiilor, prin care mă înştiinţa că a plecat, că ce o făcut o făcut bine şi să nu mă duc după ea. Ea era din Braşov. Eu tremuram tot. Zic: Măi, dar de ce a făcut-o? C-a făcut-o, a făcut-o, dar de ce a făcut-o?!  Domnule, tremuram tot, de parcă eram bolnav de parkinson! Şi nu exagerez când zic asta. Eram aşa, cum să zic, pierdut!”

Nenorocirea era cu atât mai mare cu cât, până atunci, niciodată, în familia lor, nu avuseseră loc certuri, situaţii grele, care să o poată determina pe soţie să ia o asemenea decizie.

„Mergeam, bărbat în toată firea – şi nu mi-e ruşine să zic: zic, domnule, că asta am fost, prin aceasta am trecut! –, căutam străzi lăturalnice, să nu mă întâlnesc cu oamenii, îşi continuă istorisirea Bogdan. Stăteam pe dig, pe lângă Olt, plângeam şi mă întrebam şi Îl întrebam pe Dumnezeu: Doamne, de ce mi s-a întâmplat mie asta? Pentru ce, Doamne? Şi plângeam când mă întrebam.

Eram într-o tulburare sufletească extraordinară, cu atât mai mult cu cât, repet, între mine şi ea, mama copiilor, nu a fost niciodată vreun conflict, nici măcar verbal, în aşa măsură încât să o determine să plece de acasă. Cu atât mai puţin alte chestii... Nu aveam de la cine să cer un cuvânt de întărire, nu aveam pe nimeni care să-mi spună ce să fac. Eram pierdut cu adevărat! Până am vorbit cu unii, cu alţii, cu preoţi, cu oameni..., cum să spun eu?! Cu oameni inteligenţi. Fiecare şi-a spus părerea lui, dar nu m-a liniştit niciunul.”

Se spune că la capătul încercărilor posibile şi imposibile, întotdeauna Îl regăseşti, aşteptând, pe Dumnezeu. Şi pe Bogdan Juncu, după zile şi nopţi de chin şi durere, îl aştepta, în dragostea Sa, Bunul Dumnezeu.

„Cineva mi-a spus aşa: Băi, Bogdane, caută-l tu pe Părintele Arsenie şi du-te la el!, îşi continuă Bogdan istorisirea. Şi eu zic: Măi, dar ce poate să-mi spună omul ăla? Doamne, iartă-mă, dar îţi spun ce am zis eu. Am zis: Dar ce poate să-mi zică omul ăla mai mult decât mi-au zis ăştia cu care am discutat până acum? Şi el zice: Măi, nu ai nimic de pierdut. Du-te, mă! Şi zic: Bine, măi, bine!

Nu m-am dus şi am şi uitat: ce să mă duc?! Nu mă duc, domnule, la nimeni! Că la câţi am fost, nu mi-a zis nimeni ceva ca să se liniştească sufletul meu. Şi-l iau martor pe Bunul Dumnezeu şi tot Cerul că, deşi nu-l văzusem în viaţa mea pe Părintele – subliniez asta –, într-o noapte, l-am visat. Şi iată cum: se făcea că intram într-o cameră mare. În camera aceea, era plin de lume şi în faţa tuturor era Sfântul Părinte Arsenie Boca, iar eu eram ultimul. Abia intrasem. Şi din mulţimea pe care o vedeam eu acolo, voiam să-l văd pe Sfântul Părinte, să văd măcar cum arată. Le vorbea oamenilor, dar nu ştiu ce. Ştiu doar că le vorbea. Şi, la un moment dat, eu, căutându-l cu capul şi cu privirea, pe deasupra capetelor mulţimii, l-am văzut pe Sfântul Părinte că face un semn cu capul, mă arată pe mine cu degetul şi zice: Mă, tu ăla de acolo, vino aici!

M-a arătat pe mine şi m-a chemat la el!

Domnule, m-am trezit: îmi bătea inima în moalele capului! Aşa trăisem visul de real, încât nu am cuvinte să îţi povestesc!

Vin acasă şi îi spun mamei:

– Tu, mamă, eu l-am visat pe Părintele Arsenie că m-o chemat. Şi ea mă întreabă: Dragul mamei, cum zici că l-ai visat, că tu nu l-ai văzut în viaţa ta?! Şi eu îi spun îndată: No, stai să-ţi povestesc cum l-am visat.

Şi-i spun cu lux de amănunte mamei:

– Uite, măi, mamă, arăta aşa, aşa, aşa, avea un costum maro pe dânsul, ochelari de vedere cu ramă aurie la ochi. Şi mi-a zis aşa: Mă, tu, ăla de acolo – nici măcar nu ştiam, la vremea aceea, cum se adresează Sfântul persoanelor cu care vorbea –, vino încoace, mă, vino aici!

Mama, drăguţa, inspirată de Dumnezeu – fără greşeală spun –, mi-a zis aşa:

– Dragul mamei, dacă e aşa, ne urcăm în tren şi plecăm. Să ştii că Părintele te cheamă...

Că nu întotdeauna îl găseai. De multe ori mergeai şi te întorceai înapoi acasă fără să fi vorbit cu dânsul.

Domnule, ne urcăm în tren – n-am mai întrebat pe nimeni de-l găsim, de nu-l găsim – şi mergem. No, dragul meu, eu îţi spun şi răspund înaintea lui Dumnezeu şi a Sfântului Părinte Arsenie Boca de ceea ce spun: exact ca în visul meu a fost Sfântul Părinte în Biserică la Drăgăneascu! Diferenţa dintre visul meu şi realitate era că în visul meu fusese o cameră foarte mare, nu o biserică, iar în realitate era biserica. Dar Sfântul Părinte era cu costumul acela maro pe dânsul, în care l-am visat eu, cu rama aceea aurie, cu care l-am visat eu... Domnule, am rămas uimit, perplex, de asemănarea formidabilă, până la cele mai mici detalii, dintre visul meu şi realitate! Şi acum îţi spun ceva care pe unii, probabil, îi va surprinde: eu nu am văzut niciodată un om atât de frumos ca Părintele Arsenie! Domnule, sunt bărbat în toată firea, dar n-am văzut niciodată un om atât de frumos! Am văzut oameni frumoşi, am văzut femei frumoase, bărbaţi frumoşi, dar ca Sfântul Părinte Arsenie n-am văzut niciodată! Şi mă simt obligat să mă explic într-un fel: nu e vorba numai de frumuseţea lui ca om. Avea o frumuseţe în adâncul lui, care emana în afara lui şi se completa cu frumuseţea chipului său şi a structurii lui de om. Era ceva care, pentru mine, om de lume, era peste aşteptările mele de a vedea, de a întâlni. Extraordinar de frumos! Şi avea nişte ochi Sfântul Părinte... Distanţa dintre mine şi Sfântul era de o jumătate de metru, deci l-am văzut foarte bine. Şi, domnule, nu mă mai săturam privindu-i ochii care, într-adevăr, erau cum se spune – dar pe drept, domnule! – că, dacă-i vezi o dată, nu-i mai poţi uita niciodată! N-ai cum! Nu numai că era albastrul ăla pe care nu ştiu dacă cineva îl poate descrie cu adevărat în realitate, care vedea dincolo de tine. Un albastru pur, un albastru curat, măi, oameni buni. Şi acum vă spun ceva – atenţie la ce spun! Fiind atât de aproape de dânsul, nesăturându-mă să-i privesc frumuseţea lui de om, mi-am zis ceva în mintea mea. Domnule, în mintea mea! Părintele privea undeva sus, într-un colţ al bisericii, dar cu o privire rugătoare. Nu pot să descriu chiar exact, dar vă zic cum m-a dus pe mine mintea atunci. Părea că se uită la ceva extraordinar, la ceva ce numai el vedea, astfel încât în mintea mea mi-am spus aşa: Precis i se arată acum vreun Sfânt sau vreun înger Părintelui şi îl înştiinţează că l-am visat şi că m-a chemat. Părintele zâmbeşte, se uită tot sus, acolo, şi zice tare, în auzul tuturor, dar adresându-mi-se mie:

– Nu, mă, mă uit aşa, ca pictorul, mă!

Deci eu numai am gândit-o, şi el mi-a răspuns tare, în auzul tuturor. Sigur că m-a luat cu fiori, că ştiam că mi-a zis mie, că era în faţa mea, chiar dacă nu se uita atunci la mine. A mai stat puţin, se uita tot acolo, sus, în colţul acela al bisericii, după care m-a privit pe mine. Şi a făcut un gest care a uimit pe toată lumea, pe mine şi mai mult chiar, pentru că lumea vorbea în spatele meu, auzeam atâtea glasuri care spuneau: Uite, dragă, cum îl ţine, uite, dragă, ce îi face! Eu mă minunam de minunarea lor, a oamenilor: Măi, dar ce se minunează lumea aşa, că, la urma urmei, ce îmi face?! Sfântul Părinte îşi luase mâinile sale şi şi le pusese pe mâinile mele, aşa, de la umeri în jos, şi nu şi-o dat drumul, nu şi-o luat mâinile sale de pe mâinile mele până nu o terminat să-mi spună tot ce o avut de spus referitor la viaţa mea.

Şi a zis aşa, în timp ce, cum ţi-am spus, ţinea mâinile sale pe mâinile mele:

– No, măi? Care e baiul?

Domnule, încă o dată şi pentru a nu ştiu câta oară îţi spun: nu mă săturam să-l privesc, nu mă săturam să văd chipul lui! Ochii aceia extraordinari! Şi am zis eu, în mintea mea, înainte de a mă porni să-i povestesc: Doamne, ce ochi frumoşi are Părintele! Ar fi trebuit să-mi fie destul ca să-mi dau seama că Părintele ştie ce gândesc, dar Părintele zâmbeşte şi zice: Mă! şi iară mă lua aşa de mâini şi mă frământa în mâinile sale. Lumea iarăşi se minuna...

Fac aici o precizare pe care e musai să o fac, chiar dacă ar surprinde întreaga lume! Părintele mi-o zis aşa:

– No, mă, spune, mă, care e baiul?

Dar, înainte de a mă lua pe mine la vorbit, la sfătuit, o vorbit cu o femeie. O vorbit, vorba vine. O moldoveancă. Mi-am dat seama că e moldoveancă, pentru că mie îmi plac moldovenii aşa, în graiul lor, după dialect. Femeia aceea o scos o fotografie din poşetă, i-a dat-o – era fiica ei – şi i-a zis:

Părinte, uitaţi, asta e fata mea. Ce să fac? Să o mărit sau să nu o mărit? Ce ziceţi?

Dar Sfântul, ca din trăsnet, a strigat:

Ieşi, mă! Drumul! Eu nu sunt vrăjitor, nu sunt ghicitor!

Pe moment, atunci, n-am ştiut de ce o avut reacţia asta Sfântul Părinte. Abia mai târziu mi-am dat seama de ce i-o zis aşa. Săraca femeie, în neştiinţa ei sau în puţina ei ştiinţă, de acolo de unde venise, le-o fi zis consătenelor ei că: Uite, mă duc la ghicitorul ăla, la vrăjitorul acela, să-mi zică ceva de fată...

Sigur că şi eu plecasem de acasă cu o fotografie unde eram eu, mama copiilor şi copilaşii, că aşa mă sfătuise mama. Dar, văzând ce i-a spus femeii de dinaintea mea, mi-am zis: Nu i-o arăt pentru nimic în lume, că mă dă şi pe mine afară!

Şi îi spun:

– Părinte, uitaţi ce am păţit: m-a lăsat soţia, a plecat de acasă în lipsa mea, mi-a luat lucrurile... Mi-a lăsat un plic pe masă cu o scrisoare în care mă înştiinţa că ce a făcut a făcut bine şi să nu mă duc după ea. Ce să fac?  Ce mă sfătuiţi să fac?

Şi Părintele zice:

– Da, măi, ce ţi-o zis ţie, măi, înainte de a pleca?

Părinte, ea tot îmi spunea în ultimul timp că e sătulă de viaţă, dar nu ştiu de ce zicea aşa, i-am răspuns eu.

– Măi – zice către mine –, n-ai tu la tine o fotografie cu ea? Aşa, măi, numai aşa să o văd, mă, ca pictor, mă.

Păi, când m-o luat aşa, i-am dat-o, deşi înainte avusesem acea reţinere că, dacă i-o arăt, poate mă dă şi pe mine afară, ca pe femeia aia. Totuşi, mi-am făcut curaj şi, la un moment dat, i-am zis:

– Ba da, Părinte.

– Dă-o, mă, încoace.

Se uită.

– Şi ce ţi-a zis, mă?

– Că e sătulă de viaţă. Dar pricina pentru care o plecat nu o ştiu.

Şi Părintele, după ce o privit bine fotografia, intens de tot, vreo două-trei minute, mi-a zis:

– Minte, mă, minte! Astea-s două femei cu mintea goală. Şi ştii care?

Apăi clar că nu aveam de unde să ştiu, că femeie era numai ea în fotografie.

– Nu ştiu, Părinte.

– Ea, mă, şi cu mă-sa. Dar lasă, mă, că va veni o vreme în care va da socoteală pentru tot ce a făcut.

Înainte de a-mi da fotografia înapoi, îmi zice aşa:

– Mă, se va îmbolnăvi, mă, rău de tot!

Mi-a dat fotografia înapoi, m-o luat din nou de mâini şi o început să-mi spună ce să fac cu viaţa mea şi cum să fac cu viaţa mea.”

L-am întrebat pe domnul Bogdan, peste ani, ce mai ştie de soţie. „Fosta mea soţie s-a recăsătorit de două ori. De la toţi bărbaţii a luat bătăi cumplite. Ştiu că nu este bine deloc.”

„Lasă, mă, principiile, tu ascultă ce spun eu!”

Imediat după acest episod, Părintele Arsenie îi spune domnului Juncu:

– Mă, vezi, să nu cumva să te apuci să bei!

„Ei! Eu beam, cum să zic, ca omul..., un pahar la cine ştie ce eveniment; niciodată nu am fost un încrâncenat în băutură, îşi continuă el povestirea. Dar eu, mai sigur, aşa, mai sfătos, de data asta, am zis:

– Păi, Părinte, eu nu beau din principiu!

Dar el mi-a spus:

– Lasă, mă, principiile, tu ascultă ce spun eu!

Bun. Am venit acasă. La aproximativ vreo două luni după aceea, nu spre mirarea mea, ci spre împlinirea cuvântului Sfântului, am început să beau… Eu, care nu beam! O bere pe zi, două, trei, patru, până la marea performanţă de cinci beri pe zi. Şi încă îmi mai cerea supapa, că mai voiam să mai beau. Până într-o dimineaţă...

Într-o dimineaţă de iulie a anului 1983. Dragul meu, niciodată nu mi-am propus să mă las de băutură! Domnule, niciodată! În dimineaţa aceea de iulie 1983, însă, eram treaz lumină. Un lucru foarte ciudat pentru mine: cu o zi înainte nu băusem, deşi până atunci beam în fiecare zi. Şi am auzit glasul Sfântului Părinte Arsenie Boca în casa mea, lângă mine, mai clar decât mă auzi pe mine dumneata acum:

– Mă! Mă! Mă!

De trei ori mi-o zis aşa, iar mie mi s-a tradus în mintea mea cum spun eu: Măi, să încetezi să bei, mă!

No, dragul meu, de atunci, din iulie 1983 – suntem, iată, în 2012 –, niciodată nu am mai băut nici măcar un strop de alcool! Domnule, niciun strop! Nu contează evenimentul – e ziua mea, e ziua lui, e ziua nu ştiu cui, e An Nou, Paşti, Crăciun –, nu contează! Niciun strop de alcool!

Dar n-am nici cel mai mic merit, măi, oameni buni, aici! Nici măcar cel mai mic. Nu mi-am propus să mă las de băutură. Dacă mă întrebi: Păi cum e posibil?, eu zic aşa: Întrebaţi-l pe Sfântul, că eu nu ştiu! Eu ştiu că de atunci n-am mai băut...

Un lucru care trebuie spus neapărat: acei ochi frumoşi, albaştri, ai Sfântului Părinte, pe care, aşa cum am zis, nu mă săturam să-i privesc, s-au preschimbat deodată, în timp ce se uita la mine cu privirea dânsului, extraordinară! Nu puteai să ascunzi nimic de dânsul, nu, mai bine spuneai tu tot, cât erai de ticălos, că, dacă nu, îţi spunea dânsul şi te făceai de toată minunea. Cel puţin aşa, când spuneai tu, şi dacă te mustra, când plecai de la dânsul, plecai împăcat sufleteşte.

La un moment dat, albastrul acela al ochilor s-a transformat; nu mai erau albaştri, se făcuseră negri şi, uimindu-mă de ceea ce văd, zic în gândul meu: Păi Părintele nu mai are ochi albaştri, acum îi are negri! Dar Părintele iară a zâmbit la mine şi cu mâinile sale pe mâinile mele a zis: Măi!, ca şi când ar fi spus: Măi, eu ştiu ce gândeşti tu! Eu ştiu tot ce gândeşti tu!

La scurt timp după aceea, în timp ce îmi spunea ce să fac cu viaţa mea, iarăşi s-au făcut albaştri ochii săi şi eu mi-am zis: Doamne, acum iarăşi sunt albaştri! Nu întâmplător am făcut această precizare. Atenţie la ce povestesc.

După cum ţi-am zis, îndată ce am auzit glasul Sfântului, am încetat să mai beau şi, după o vreme, m-am hotărât să încep o viaţă pe care, până atunci, am crezut-o puţin de domeniul ştiinţifico-fantasticului: să fiu mai reţinut în cele lumeşti, să fiu mai mult cu rugăciunea, cu citirea cărţilor sfinte, să fiu, într-un cuvânt, mai aproape de Dumnezeu. Domnule, hai să duc şi eu o viaţă aşa. Să încerc să o duc..., că eu ştiu dacă pot?! Dragul meu, eu îţi spun cu mâna pe inimă – nu cu mâna, ci cu mâinile pe inimă –, înaintea Cerului, că pe Dumnezeu Îl ştiu nu din cărţi, deşi mi-s de mare folos. Dar pe Dumnezeu nu-L cunosc de acolo. Eu pe Dumnezeu Îl cunosc din mila Sa, prin descoperirea pe care mi-a făcut-o, prin care am cunoscut existenţa Sa, bunătatea Sa cu adevărat de neimaginat din punct de vedere uman. Cât de bun poate să fie Dumnezeu şi cât de minunată e toată lucrarea lui!”

„O să te punem la încercare”

De acum, Bogdan Juncu îşi începe o viaţă total nouă, cu Hristos. Iar Sfântul Părinte Arsenie Boca îi va fi normă şi ajutor de nădejde pe Cale.

„Dragul meu, cum tot îmi duceam viaţa aşa, trăiam într-o sărăcie aproape lucie. Aveam părinţii în viaţă, aveam fraţi, dar din firea mea – şi într-un fel m-a ajutat mult încăpăţânarea aceasta – n-am vrut să cer nimic de la nimeni! Îmi ziceam că, dacă e să mor de foame, să mor de foame, numai să nu cer. Dar duceam lipsă foarte mare. Lipsă de alimente şi de toate celelalte. Era iarnă, abia începea să se împrimăvăreze. Dimineaţa, plecam pe jos, veneam pe jos, nu-mi permiteam altfel, n-aveam bani de maşină! Domnule, n-aveam bani de-un covrig, n-aveam bani de pâine! N-aveam cizme, n-aveam bocanci. Vezi-ţi de treabă, era un lux asta! Aveam pantofi de vară, şi ăia sparţi amândoi. Mergeam pe jos, veneam pe jos de la serviciu. Când veneam, timpul se mai înmuia puţin – suficient cât să iau apă din plin la picioare. Şi aveam o viaţă anume: mă retrăgeam acasă, n-aveam treabă cu lumea, mă odihneam o oră, apoi treceam la cele ale mele: citirea cărţilor sfinte, ale Sfinţilor Părinţi, Scriptura, mă rugam. Asta era viaţa mea! Niciodată n-am fost răcit. Niciodată n-am fost răcit, n-am ştiut ce e aia răceală! Alţii, care erau în blănuri, cu cizme îmblănite pe dinafară, pe interior, erau răciţi cobză adeseori! Eu n-am avut nicio problemă!

Ei, într-o zi, citind din Sfânta Scriptură, eram la Evanghelia după Ioan, capitolul 14, unde zice, printre altele, chiar Domnul nostru Iisus Hristos, că cel care crede în Mine Eu voi veni împreună cu Tatăl şi ne vom face locaş în inima lui, în casa lui. Domnule, nu puteam să cred: cum e aia de vine la mine Dumnezeu, în casa mea, în inima mea, să-Şi facă locaş?! Domnule, nu puteam să cred, să înţeleg! Şi mă frământam într-un fel, dar ştiam de la Sfinţii Părinţi, din cărţile pe care le-am citit – de aceea am şi zis că m-au ajutat mult cărţile, dar că pe Dumnezeu totuşi nu L-am cunoscut prin cărţi – că, în momentul când începi să te rogi, orice gând îl dai deoparte. Eşti tu şi Dumnezeu, atât! Nu-ţi mai imaginezi în mintea ta cum ar fi Dumnezeu, cum e un înger, cum e Maica Domnului sau mai ştiu eu cine... Nu! Nu e bine! De aceea şi zice în Scriptură că lui Dumnezeu Îi plac acei închinători care se roagă în duh şi-n adevăr. Domnule, după ce am citit capitolul 14 şi ajunsesem la versetul de care am spus, am lăsat totul deoparte şi-n gând mă frământam: Măi, dar cum e asta? Să vină Dumnezeu la mine... Icoane aveam, aşa cum am şi acum, că mi-s dragi, dar nu aveam obiceiul să mă rog înaintea icoanelor! Aveam un geam care dădea spre răsărit şi acolo mă rugam. Stingeam lumina, aveam o candelă care zi şi noapte ardea în continuu şi aşa mă rugam, cu privirea spre cer. Domnule, pot să-ţi spun ceva şi-o spun înaintea lui Dumnezeu: mi s-a dat să văd ceva în prima noapte când mă rugam. Am văzut cu ochii aceştia de tină lucruri extraordinare, pe care nu le-am zis la nimeni şi cred că, într-un fel, bine am făcut că nu le-am zis, dar ce pot să zic şi zic şi cred că trebuie să zic, dacă tot am pornit, este că, în urma acelei vedenii de noapte, dimineaţa următoare simţeam o dragoste faţă de oameni de neimaginat şi de neînchipuit şi de nedescris, măi, oameni buni! Eu cred că acum pot să spun ce înseamnă a iubi fără diferenţe de neam şi de spiţă, de cât e de bine îmbrăcat sau de prost îmbrăcat, fără să mă intereseze dacă miroase a deodorant frumos, plăcut, de Farmec sau, mai ştiu eu, a nespălat. Nu există aşa ceva, domnule! Pe toţi îi iubeam la fel! Nu exista iubire mai mare faţă de mama mea – Dumnezeu să mă ierte şi măicuţa mea –, decât faţă de omul pe care îl întâlneam pe stradă! Pe toţi îi iubeam la fel, la aceeaşi intensitate. Aşa iubire simţeam faţă de toţi, încât îmi venea să strig în gura mare, ca nebunul, pe stradă: Vă iubesc, măi, oameni buni, vă iubesc din toată inima mea! Domnule, numai când mă gândeam la oameni, la iubirea pe care o are Dumnezeu faţă de noi, de toţi, îmi dădeau lacrimile! Şi, în această trăire extraordinară – Slavă lui Dumnezeu pentru toate! –, m-am dus la Sfântul Părinte Arsenie Boca. Aveam nevoie de un asemenea om, pentru că zice chiar Cuvântul lui Dumnezeu că şi dracul se transformă în înger de lumină. Nu poţi să ştii. Dacă n-ai bine inoculat de Bunul Dumnezeu acest duh al Dumnezeului celui Viu, să faci diferenţa dacă de la Dumnezeu este lucrarea sau e de la vrăjmaşul, atunci poate fi rău de tine...

Şi mă duc la Sfântul Părinte Arsenie Boca. Domnule, trăiam din plin evenimentul, trăiam iubirea aceea intensă faţă de toţi oamenii şi cred acum şi zic: chiar se poate trăi acea iubire formidabilă de care zice Cuvântul lui Dumnezeu, care spune că dragostea adevărată suferă totul, iartă totul, îngăduie totul, nu se mândreşte, nu se trufeşte, nu se mânie, nu vorbeşte necuviincios!... Domnule, cred că aceea e iubirea pe care Dumnezeu ne cere să o avem unul faţă de altul şi pe care noi nu prea o avem. Nici măcar cea pe care o ştim teoretic nu seamănă cu aceasta, cu atât mai puţin cea pe care o aplicăm practic. Şi eu merg la Sfântul şi zic aşa, când am ajuns în faţa dânsului:

– Părinte Arsenie, am venit la dumneavoastră nu să mă plâng de lucrurile astea pământeşti, lumeşti. Am şi eu greutăţile mele, dar nu pentru asta am venit la dumneavoastră.

Părintele se uită la mine şi zice:

– Nu, mă? Şi atunci pentru ce ai venit?

Şi zâmbea. Mi-au dat lacrimile când am început să-i spun! Şi i-am zis aşa, printre lacrimi:

– Părinte, am venit să vă rog să mă ajutaţi să pot să ţin credinţa în Dumnezeu până la moarte, că eu ştiu că este Dumnezeu!

Atât de mult i-a plăcut cuvântul meu… Fără să-mi fac textul de acasă, mi-am zis că o să-i spun Părintelui ce mi s-o arătat şi dânsul va şti ce să-mi spună. Deci nu cu un text de acasă m-am dus – nici vorbă! Părintele – parcă acum îl văd –, domnule! Când am vorbit asta, eram acolo, la Drăgănescu, unde e Biserica pictată de Sfântul Părinte. Cum intri, pe dreapta, se aprind lumânări – dacă mai e şi acum tot aşa, cum era atunci – şi pe stânga era o cameră. În acea cameră, era o măsuţă, un scaun. Acolo ne băga pe câte unul. Iar când n-o mai putut, pe toată lumea, câte un grup întreg.

Şi zice către mine Părintele:

– Mă! Frumos, mă!

De trei ori mi-o zis aşa. Şi apoi zice:

– Deschide uşa, mă, până la zid, da’ tare să zici, ca să te audă toţi ăştia de aici!

Era nu numai biserica arhiplină, ci şi toată curtea.

Apoi, Părintele îmi spune:

– Mă, eu îţi spun cum poţi să ţii credinţa: ţine-o, mă, în inima ta şi lasă tu propaganda aia pe care o faci la serviciu, că să ştii că toţi colegii tăi au început să te vorbească... Dacă noi, care suntem în drept să facem propagandă, nu suntem lăsaţi, apăi tu cine eşti, mă?

Şi zâmbea la mine...

Domnul meu, apoi mi-a zis un lucru – nici nu ştiu dacă e bine să-l zic, poate că nu e bine, că mi l-a zis mie... Dar ce cred că pot să zic, zic. Mi-o spus aşa, printre altele:

– Mă, fii atent ce-ţi spun, că mari încercări o să ai tu în viaţa ta, dar tu cu şi mai multă putere să le înfrunţi, mă!

Apoi, mi-a zis un lucru care m-a uimit şi pe care nu l-am înţeles, desigur. Mi-a zis aşa:

– O să te punem la încercare.

Sigur că n-am înţeles cuvântul. Nici eu nu l-am întrebat: Cum adică, să mă puneţi la încercare? Nici nu mi-a trecut prin minte să-l întreb aşa ceva.

Şi Părintele m-o mai întrebat aşa, printre altele:

– Mă, dar tu când te rogi, cum te rogi, mă?

Şi am zis:

– Părinte, am şi eu la mine în casă icoane la care ţin tare mult, dar nu mă rog înaintea lor.

Eu spun sincer că mă aşteptam să-mi dea vreo replică. Nici vorbă! Mă asculta.

Şi zice:

Da’ cum te rogi, mă?

Şi zic:

– Părinte, am un geam care dă spre răsărit şi eu încerc să transpun în viaţa mea ceea ce zice Sfântul Apostol Pavel, că eu spun bărbatului să se roage în orice loc, să ridice mâinile curate spre cer, neîndoielnice, şi aşa să se roage la Dumnezeu.

Dar Sfântul Părinte, ca şi cum ar fi fost lângă mine, zice:

– Cum, mă, aşa cu mâinile?

Şi îşi ridică braţele spre cer, aşa cum mă rugam eu. Şi eu confirm. Iar Părintele spune:

– Mă, să nu te mai rogi aşa, că nici eu nu am curaj să mă rog aşa.

Eu zic – şi sunt convins că am dreptate – că Părintele a zis aşa din marea smerenie pe care a avut-o dânsul.

Zice:

– Mă, nici eu nu am curaj să mă rog aşa! Ştii cine se roagă aşa?, mă întreabă.

– Nu ştiu, Părinte!, îi răspund.

– Mă, numai oamenii despătimiţi, numai pustnicii, numai ei se roagă aşa! Şi noi, preoţii, în Sfântul Altar, în anumite momente de la Sfânta Liturghie. Tu, de acum încolo, să te rogi cu mâinile uite-aşa, mă, vezi cum îţi arăt eu?

– Da, Părinte!, îi zic. Ştii ce înseamnă asta?, mă întreabă.

– Nu ştiu, Părinte.

– Când oamenii fac aşa cu mâinile, când şi le împreunează aşa, asta înseamnă smerenia ta, a omului, faţă de Dumnezeu.

Şi mi-o zis ceva şi-mi pare rău că mi-o scăpat de câte ori am fost la conferinţe invitat, dar spun acum. A zis un lucru care pe mine m-a uimit de-a dreptul! De fapt, tot ce spunea dânsul era pentru a te uimi, dar şi pentru a te vindeca, pentru a te lumina, pentru a te îndrepta.

Domnule, îmi zice aşa, după ce i-am povestit de vedenie:

– Mă, să-I ceri lui Dumnezeu să-ţi dea Duh dumnezeiesc, mă, nu Duh Sfânt! Duh duhmnezeiesc! Că Duhul Sfânt este o expresie simbolică a Duhului lui Dumnezeu. Tu să ceri cum îţi spun eu, mă!

V-am redat cuvânt cu cuvânt ce mi-a zis Sfântul şi vă pot spune că m-a luat din toată fiinţa un fior atunci, când am auzit! Aşa mi-a zis Sfântul să fac!”

Oaspetele din Cer

Ajuns acasă, Bogdan Juncu aleargă la Părintele Teofil Părăian, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Părintele îl întâmpină cu toată dragostea, aşa cum numai el ştia să o facă:

„– Bogdane, ai fost la Părintele?

– Am fost, Părinte Teofil!

– Şi ce ţi-o zis, Bogdane?

– Păi poate că puteţi să-mi tălmăciţi dumneavoastră, că eu nu l-am înţeles pe Părintele.

– Dar ce ţi-o zis, Bogdane?

– Păi o zis că mă va pune la încercare.

– Nu ştiu, Bogdane. Aia vezi tu.

Am venit acasă. După ani şi ani de la sfatul Sfântului Părinte Arsenie Boca despre faptul că trebuie să-i cer lui Dumnezeu să-mi dea Duh Dumnezeiesc, şi nu Duh Sfânt, care este o expresie simbolică a Duhului lui Dumnezeu, găsesc într-o carte despre Sfântul Siluan Athonitul cum Sfântul Siluan îi cere cuiva, unui credincios, să-I ceară lui Dumnezeu să-i dea Duh Dumnezeiesc. Domnule, nicăieri nu am găsit – atât cât am citit eu, puţinul ăla –, în nicio carte, asemenea expresie decât din gura Sfântului Părinte Arsenie Boca, spusă mie – poate şi la alţii, dar atunci mi-a spus-o mie – şi de la Sfântul Siluan Athonitul, care a spus-o cuiva, cândva, pe vremea aceea...

Sigur că este un subiect cu Duhul Sfânt care poate da o porneală la orice teolog, la orice duhovnic, la orice preot, la orice ierarh. Cine poate să o înţeleagă, să o înţeleagă! Eu nu am făcut altceva decât să redau cuvânt cu cuvânt ce mi-a spus Sfântul Părinte – niciunul de la mine, că mi-e frică –, pentru ca cine are minte să ia aminte şi fiecare să facă ce crede el.

Ei, dragul meu, am venit acasă. Era ceasul 13:20, într-una din zile, după ce mi-a spus Sfântul Părinte că mă va pune la încercare. Şi eram la mama, aici. La un moment dat, când s-a făcut ora 13:20, sigur că m-am ridicat – la 13:30 aveam autobuz care mă ducea la serviciu. Şi zic:

– Mamă, am plecat, ca să prind maşina.

– Dragul meu, te conduc până la poartă.

– Cum vrei matale, dar eu ştiu poarta oricum, nu trebuie să te mai deranjezi.

– Lasă, dragul meu, că viu...

Când am ajuns în faţa porţii, Romeo, era ora 13:20, deci la prânz, într-o zi de vară, frumos afară, cerul era atât de albastru, că nu era pic de nor. Fără să am nicio explicaţie, m-am uitat spre cer. De undeva din înaltul cerului – şi mi-e martor tot cerul ce vorbesc! –, un nor, o ceaţă – nici nu ştiu exact termenul, dar luaţi-o cum vreţi –, un nor-ceaţă de culoarea albă cobora din înaltul cerului între stâlpul din faţa casei şi teiul ăsta pitic. O coborât între cele două şi o făcut de trei ori un du-te-vino stâlp-tei-casă. Aşa, de trei ori: stâlp-casă-stâlp-casă. Acum, eu ştiam că am probleme cu ochii...

Eram cu faţa spre stradă, deci cu faţa spre cer, cum am spus, iar mama era cu faţa spre mine şi mi-am zis:

– Domne, dar ce-i cu ochii mei?

Că mi s-a mai pus mie ceaţă din când în când, dar aşa ceva niciodată n-am păţit! Dar mama zice:

– Ce-i cu tine, dragul mamei?

Zic:

– Nu ştiu. Văd ceva foarte curios!

Şi dau să văd ce-i cu ceaţa aia, aici, lângă casă. Ei, de acolo, din ceaţa aceea, a apărut un tânăr. Domnule, am zis: mi-e martor tot cerul de ceea ce afirm! Un tânăr – cum să spun eu –, care avea o faţă atât de minunată, atât de frumoasă! Albă, curată! Părea transpirată, ca şi când, vezi tu Doamne, cine ştie de unde o alergat până aici. Tuns scurt – vă spun aşa, cum pot eu să descriu – şi îmbrăcat foarte simplu. A făcut o înclinare uşoară de cap, a zâmbit şi a întrebat:

– N-aveţi un loc de găzduit?

N-avea nimic în mâini. Mama zice:

– Dragă, n-avem, dar du-te aici, la cetate, că e un hotel.

El zâmbeşte şi răspunde imediat:

– Am fost, dar n-am găsit niciun loc.

Eu îi spun mamei:

– Tu, mamă, găzduieşte-l undeva aici, că la cât e casa asta de mare, găseşti tu un loc.

Dar ea îmi răspunde:

– Dragul mamii, tu ştii bine cum e taică-tău...

Eu mă îndrept cu privirea spre această – nici nu ştiu cum să-i zic, dar numiţi-o cum vreţi –, spre această fiinţă extraordinară şi o întreb:

– De unde vii?

Se uită în ochii mei – să nu mă întrebi ce am simţit, domnule! – şi-mi zice:

– De departe viu.

Eu n-am fost mulţumit de departele ăsta, că nu ştiam localitatea şi accentuez:

– De cât de departe vii? Adică spune, mă, omule, de unde vii.

Ce înseamnă omul naiv, ca mine, aşa! Zic:

– Cât de departe?

Răspunsul – dar cu privirea ţintă în ochii mei – a fost:

– De foarte departe.

Eu îţi spun exact expresia aceluia.

Am înţeles în mintea mea că-mi zice: Ai înţeles tu bine de unde viu, de ce mă mai întrebi?! N-am mai avut curaj să-i mai zic nimic. Era cu ochii negri – acei ochi negri, asupra cărora am tras atenţia în timp ce povesteam, acei ochi negri din Sfânta Biserică de la Drăgănescu, pe care i-am văzut în ochii Sfântului Părinte Arsenie Boca. Nu-mi inspira nici cea mai mică teamă, dar era ceva ce mă bloca! Nu pot să spun altfel, să nu greşesc, să nu se interpreteze altfel, cine ştie ce minuni.

Eu îi spun mamei:

– Tu, mamă, găzduieşte-l undeva!

N-aveam putere să-i zic altceva, nu puteam să-i zic că am văzut sau am simţit ceva… Nu, nu puteam să îi zic aşa ceva mamei.

Ea îmi zice:

– Dragul mamei, tu ştii... Îmi pare rău, dar nu am unde!

Tânărul dă din cap uşor, ca mulţumire pentru bunăvoinţă, că am încercat, deşi nu se poate, zâmbeşte şi face doi paşi. Dragul meu, am zis doi, nu zece, că poţi să zici doi şi doi să însemne şapte, opt, nouă, zece... Domnule, doi paşi: unu, doi! Suficient cât să iasă din aria noastră vizuală. Iar eu îi spun mamei, dar fără să-i spun de ce:

– Tu, mamă, ăsta nu e om!

Ea mi-a răspuns:

– Dragul mamii, cum vorbeşti aşa ceva?!

Dar se făcuse, săraca, albă ca varul la faţă! Cred însă că nici eu nu aveam altă culoare... Numai că avantajul meu era că nu mă vedea. Şi mă întreabă mama:

– De ce vorbeşti aşa?

Iar eu îi spun:

– Mamă, hai să vezi că nu e nimeni!

Domnule, nu era ţipenie de om pe toată strada! Nu făcuse decât doi paşi: unu, doi. Şi am zis:

– Mamă, nu e om!

Ne-am uitat în jur, dar nu era nimeni!

Domnule, mă duc aşa bulversat de ceea ce mi s-a întâmplat la Părintele Teofil şi-i zic:

– Părinte, să mă iertaţi că vă deranjez!

Zice:

– Bogdane, prietenii adevăraţi – să ţii minte! – niciodată nu se deranjează; ei totdeauna se aranjează. Zi-i, Bogdane!

Şi îi spun:

– Părinte, eu prostesc!

Iar Părintele, tot aşa, mai glumeţ, zice:

– Păi, Bogdane, eu ştiu că un creştin se înţelepţeşte, nu prosteşte.

Zic:

Da, Părinte, dar la mine se petrec lucrurile exact pe invers!

Mă întreabă:

– Dar de ce zici aşa?

Iar eu încep să-i povestesc. Sigur că dânsului i-am povestit mai amănunţit decât povestesc în general cu oamenii. Mă aşteptam să zică orice: şi că am avut o iluzie optică în grup – adică eu cu mama – sau orice altceva. Am văzut că mă ia, mă strânge tare de mână– se făcuse la faţă vineţiu, trăia nişte momente, după cât mi-am dat eu seama, deosebite – şi zice aşa:

– Bogdane, Bogdane!

Iar eu i-am zis:

– Părinte, atât de rău îmi pare! Eu nici nu ştiu ce a fost în capul ăsta al meu, că zici că-i gol. Să-i fi zis: Domnule, ştii ceva? Stai liniştit, uite, vino la mine, uite, dau un telefon la şef, că nu-i nicio problemă şi vii la mine şi stai o noapte la mine. Care e problema?! Dar nu mi-a trecut prin minte!

Dar Părintele Teofil zice:

– Bogdane, Bogdane, nu-ţi fă probleme, că nici nu venea. O vrut numai să vă încerce bunăvoinţa voastră.

Dar nu mi-a zis cine e, nici ce a fost, nici cum a fost! Dar spun eu acum – acum cred că pot să spun –, sunt convins că a fost Sfântul Părinte Arsenie Boca! Domnule, eu nu pot să-i spun acestui minunat om al lui Dumnezeu altfel decât aşa: Sfântul Părinte Arsenie Boca!”

Celor care vin la Prislop, şi paşii li se vor număra!

În cele ce urmează, vom reda câteva din minunile Părintelui Arsenie Boca, relatate de domnul Bogdan, aşa cum le-a trăit el sau după cum i-au fost mărturisite de către cei care s-au bucurat de milostivirea Părintelui.

„Domnule, atâtea mărturii despre acest om nemaipomenit şi nemaiîntâlnit au fost, încât pot să zic şi zic: Domnule, acest neam al nostru românesc a fost binecuvântat de Bunul Dumnezeu să cu un asemenea om. Credinţa vine din auzire, aşa spune Scriptura, nu?! Ei, Sfântul a fost Glasul lui Dumnezeu. Cine o avut urechi să audă, foarte bine! Cine nu, e treaba lui!

Dar când începi să-l minimalizezi, să-l ponegreşti, să-l faci în tot felul, să-l eclipsezi, într-un fel, să dispară, nu se poate să nu o iei pe cocoaşă, domnule. Nu există! Dumnezeu e drept şi nu-l îngăduie pe omul care e prins de păcat. Nu există să nu te sancţioneze! Ca să te îndrepte, nu să te distrugă, e adevărat!

Uite, îţi spun ceva, un moment de după moartea dânsului. De fapt, dânsul nici nu-i mort, ci e viu – e mai viu ca oricând! Chiar spunea dânsul – am auzit şi eu asta: Mă, acum vă ajut mai puţin, dar când va fi să trec Dincolo, mă, şi în gând să mă chemaţi, că eu vă aud şi o să vă ajut. Apoi, mi-a zis un lucru extraordinar: că la toţi cei care mergem la dânsul, şi paşii ni se vor număra! Toţi cei care vom merge la dânsul acolo, la Prislop.”

Izbăvită din moarte

Sora mea nu l-a cunoscut niciodată pe Sfântul Părinte. O auzit aşa, din casă, când mai discutam cu mama despre el. Şi i-am zis într-o zi aşa:

– Tuţo, dacă vreodată eşti la necaz, tu ţine minte ce îţi spun eu, dacă vrei. Dacă nu, e treaba ta..., uită! Dar dacă vei fi vreodată la necaz mare, de orice natură, tu, strigă-l pe Părintele, roagă-l să te ajute! Şi dacă nu vei fi ajutată... Uite, să nu crezi nimic din tot ce ţi-am zis eu despre Sfântul Părinte.

Domnule, se duce la Bucureşti – îl are pe fiul ei acolo, care lucrează în criminalistică. Îşi ia nepotul şi-l plimbă prin parcul Herăstrău. Cu telefoanele mobile la ei, fiul îi spune: Când e să vă întoarceţi acasă, mă sunaţi şi vin să vă iau. Şi, la un moment dat, soră-mea simte că i se face rău – dar rău că moare! Făcuse o tahicardie, îi bătea inima prosteşte... Nu mai putea nici să respire. Simţind că se duce, apucă, ia telefonul şi aşa, în disperare, îl cheamă pe fiu-său şi îi dă nişte puncte de reper, ca să poată să o găsească mai uşor în parc. Şi îi spune:

– Hai, că eu mor!

El o întreabă:

– Ce ai?

Dar ea spune:

– Nu ştiu! Nu mai pot respira!

Băiatul porneşte repede spre parc, iar în drum într-acolo dă un telefon la nişte colegi, la nişte prieteni buni de-ai lui, care sunt doctori în Bucureşti, oameni deosebiţi, bine cunoscuţi şi recunoscuţi în oraş. Printre ei, era şi un cardiolog. Şi îi dă un telefon aceluia şi îi spune ce e cu mama lui, în timp ce se grăbea să o ia din parc. Şi îi spune prietenul acela:

– Măi, ia-o repede şi o adu-o la mine, că eu sunt chiar de gardă.

Lucru zis şi făcut. O ia, o duce, îi face rapid o electrocardiogramă, îi găseşte nişte fibrilaţii foarte urâte la inimă şi îi spune:

– Doamnă, din acest moment, nu mai părăsiţi spitalul. Să vedem ce rezerve am, mă duc personal să caut şi vă bag într-o rezervă. Nu vă faceţi probleme, nu vă alarmaţi, dar trebuie să vedem ce e cu inima, că nu e în regulă.

În timp ce doctorul merge să vadă de rezerve, sora mea rămâne singură în cabinet. Plângea când îmi povestea asta. Şi-mi zice:

– Măi, frate-meu, niciodată n-aş fi crezut că poate fi adevărat! Eram singură acolo, în cabinet, simţeam că mor, că nu mai ajung acasă şi am zis aşa – nu mi-e ruşine să spun în faţa oricui: Părinte Arsenie – nu i-a zis Sfinte Părinte –, eu nu te-am cunoscut niciodată şi nici tu nu m-ai cunoscut. Dar dacă este adevărat tot ceea ce se spune despre tine, te rog, fă-mă să mă fac bine şi să pot să plec acasă.

Şi îmi spune:

– Măi, frate-meu, când am pomenit numele Părintelui Arsenie şi am continuat: Fă-mă să mă fac bine dacă e adevărat tot ceea ce se vorbeşte despre tine, am simţit că nu mai am nimic! În secunda aceea deja nu mai simţeam niciun bai.

Coboară doctorul de pe scări să intre din nou în cabinet şi îi spune:

– Veniţi, doamnă, că v-am găsit o rezervă bună.

Sora mea zâmbeşte, dar cu lacrimi în ochi – că era plânsă de disperare că moare până în momentul când a pomenit numele Sfântului – şi îi spune:

– Domnule doctor, nu mai este nevoie, că sunt bine!

El i-a răspuns, mirat:

– Doamnă, acum zece minute v-am făcut electrocardiograma. Nu-i de joacă!

Ea a răspuns liniştită:

Eu ştiu că nu e de joacă, dar mă simt foarte bine!

– Nu se poate!

- Ba se poate! Nu mai am nimic!

– Vă mai fac un EKG.

– Faceţi-mi.

Nu mai avea, fraţilor, nimic! Doctorul i-a spus că e surprinzător, dar sora mea spune:

– Nu, nu! Nu e surprinzător nimic, domnule doctor! Eu înţeleg ceea ce dumneavoastră nu înţelegeţi acum!

Nu i-a zis problema cu Sfântul, nu i-a zis nimic mai mult decât am zis eu acum.

Asta a fost acum trei ani, poate patru. De atunci, sora mea nu a mai avut absolut nimic, niciun simptom, absolut nimic!

Şi acesta e unul din atâtea alte cazuri!

Taina celor trei lumânări

Hai să-ţi spun un lucru extraordinar. În memoria Sfântului, cei de la Editura Agaton, domnul Cişmileanu şi echipa sa, s-au hotărât şi m-au chemat şi pe mine să mergem să ridicăm o cruce mare între poalele muntelui şi chilia de la Sâmbăta, unde a locuit Sfântul Părinte. Şi, din grupul acela, erau şi doi braşoveni, unul care a şi sculptat crucea aceea minunată care a fost comandată şi încă unul care venise cu el, un tânăr de 38 de ani. Şi fiţi atenţi ce îmi povesteşte omul, auzind că eu l-am cunoscut pe Părintele. Tânărul din Braşov îmi zice:

– Domnule Bogdan, eu sunt om la 38 de ani. Mi-a plăcut viaţa, mi-au plăcut femeile, băutura, dar eu n-am tăgăduit niciodată existenţa lui Dumnezeu. Nu, eu n-am zis asta niciodată, dar tot îmi vedeam de ale mele. Şi acum, în ultima vreme, am tot auzit despre Părintele Arsenie şi am început să citesc câte o carte, apoi alta, în memoria Părintelui Arsenie. Şi într-o zi m-am hotărât să merg la Prislop. Şi m-am dus.

Am ajuns acolo pe seară. În faţa mea, era un om care a aprins trei lumânări şi a stat pe o băncuţă acolo, lângă mormânt. Am stat şi eu pe acolo, am văzut cine mai vine, cine mai pleacă. Mă învârteam pe acolo, mă uitam la om, m-am uitat la lumânări când le-o aprins şi, după vreo oră şi jumătate, am văzut că două din cele trei lumânări se mai mistuiseră. Una, nu. Aceea părea că atunci fusese aprinsă.

Iarăşi se învârte, se suceşte, se învârteşte şi, după vreo patru ore, acea lumânare era tot de parcă în acel moment ar fi fost aprinsă. Celelalte două arseseră binişor deja. Şi omul de pe bancă îl vede pe tânărul acesta, se uită la el şi zâmbeşte. Acesta o prins curaj când a văzut că este privit şi că străinul îi zâmbeşte, astfel că a întrebat:

– Nu te supăra, vreau să te întreb ceva.

– Cu drag, cum să nu.

– Domnule, m-am uitat la tine mai devreme şi am văzut că ai aprins trei lumânări.

Omul confirmă, zâmbind.

– Domnule, una dintre ele e nemistuită! Celelalte două uite cât sunt de mistuite.

– Domnule, dacă vrei să vezi un lucru şi mai minunat decât ceea ce îmi spui mie acum, dacă vrei, stai cu mine toată noaptea, până dimineaţă la ora opt. Dimineaţă la ora opt vei vedea că oricum acestea două nu mai există şi aceea una e ca şi cum aş fi pus-o acum şi arde. Şi la ora opt fix se stinge!

– Domnule!... Lasă-mă, domnule!

– Domnule, stai cu mine?!

– Stau, domnule, să ştiu că păţesc orice!

– Nu păţeşti nimic, stai liniştit cu mine aici.

Şi-acum spun taina celor trei lumânări. Domnule, la ora opt fix, lumânarea s-a stins şi era nemistuită! Celelalte două nu mai existau. Şi îi spune tânărul:

– Domnule, acum explică-mi! Eu nu l-am cunoscut pe cel ce e înmormântat aici. Am auzit despre dânsul şi faptul că l-am cunoscut prin cărţi m-a determinat să vin până aici.

– Domnule, uite care e taina: eu aici când vin, vin să-i mulţumesc pentru că m-a ajutat într-o problemă extraordinar de grea din viaţa mea şi i-am spus că atât timp cât trăiesc şi sunt sănătos, în fiecare an voi veni şi voi aprinde trei lumânări. Şi, în timp ce le aprind, mă gândesc la persoana pentru care o aprind. Nu întotdeauna zic că prima e pentru Părintele Arsenie. Zic: asta e pentru familie, asta e pentru toţi cunoscuţii mei şi asta, pentru Părintele Arsenie. Sau prima e pentru Părintele Arsenie sau a doua. Aceea care mă gândesc eu că e pentru Părintele Arsenie, aceea rămâne până la opt dimineaţă nemistuită deloc şi apoi se stinge singură.

Şi îmi spunea tânărul acela cu lacrimi în ochi:

– Domnule Bogdan, am văzut cu ochii mei! Că dacă îmi spunea altcineva, nu credeam! Dar cu ochii mei am văzut asta! Atunci, m-am convertit cu adevărat şi am zis: este Dumnezeu şi există Sfinţi ai lui Dumnezeu! Şi că acolo, în mormântul acela, al Părintelui Arsenie Boca, acolo, într-adevăr, e trupul unui Sfânt. Nu se poate altfel explica.

Domnule, dacă mie mi-au plăcut femeile, şi băutura, şi viaţa, ei, acum, chiar dacă îmi place ceva, nu mă mai gândesc cu patimă în niciun caz. Singurul lucru pe care mi-l doresc, dacă va fi să fie – dacă nu, să nu fie! –, este să îmi găsesc o soţie, dar nu să le probez până a fi să mă însor, ci să pot să îmi fac familia mea, în curăţie. Asta e tot, pentru că ştiu că Dumnezeu există! E un lucru extraordinar!

Fotografie / fotografii

Întâmplări cu Sfântul Părinte Arsenie Boca sunt multe care se leagă multe de un om, Moraru Gheorghe, un om la 75 de ani, care l-a cunoscut pe vremuri pe Sfântul Părinte Arsenie. L-a văzut de două ori, mi se pare. Şi iată ce păţeşte: după ce Sfântul Părinte se duce către Dumnezeu, la nu ştiu câţi ani, acest Gheorghe Morar îi spune vărului său:

– Băi, vericule, hai să mergem la Prislop!

S-au dus amândoi la Prislop, la mormântul Sfântului, şi îi spune vărul lui Gheorghe:

– Măi, vericule, eu mă duc până jos, la pangar, să îmi iau ceva ca amintire că am fost la Prislop.

Şi mai zice:

– Măi, dar tare mult aş vrea să găsesc o fotografie cu chipul Părintelui.

– Du-te.

– Nu vii?

– Nu viu. Uite, te aştept aici, la mormânt. Nu plec de aici până nu vii tu.

Şi ăsta, vărul, cam întârzie o ţâră. Iar când vine, vine bucuros şi spune:

– Uite, fii atent. Am căutat şi n-am găsit poză aşa cum am vrut eu: o fotografie numai cu chipul Părintelui, dar format cam 6/4. N-am găsit. Dar întâmplarea face că o venit chiar atunci o maică şi eu i-am zis ei că îmi pare tare rău că mi-a zis maica de la pangar că nu are asemenea fotografie. Şi m-a întrebat maica aceea care trecea pe lângă mine ce caut, că auzise că am spus că-mi pare rău. Şi i-am zis că îmi doresc o fotografie numai cu chipul Părintelui, de mărimea 4/6, s-o port la mine. Şi îmi zice maica: Staţi aici, mă aşteptaţi, că v-o aduc eu. Şi s-o dus maica şi, uite, mi-a dat şi mie una.

Şi Gheorghe zice:

– Măi, vere, dă-mi să văd.

Tot ceea ce-ţi povestesc acum se petrecea în faţa crucii mormântului Sfântului. Când i-a întins fotografia să se uite la ea, aceasta cade lângă crucea Sfântului. Gheorghe se apleacă, ia fotografia şi o şterge de praf. Era vara, era cald. O scutură, pe o parte, pe cealaltă apoi. Şi vede că, în loc să fie o fotografie, erau două. Şi Gheorghe întreabă:

– Măi, vericule, cum ai zis că e una?! Că uite că sunt două.

Şi vărul său zice:

– Eu nu ştiu, că mie una mi-a dat! Poate or fi fost lipite...

Asta a fost explicaţia lor. Fără minuni, fără interpretări de alt gen...

S-au dus acasă. Când au ajuns acasă, nevasta lui Gheorghe Morar zice:

– Măi, bărbate, ai fost la Părintele la mormânt, nu?

– Am fost, tu, femeie, sigur că am fost!

– Şi ce ai adus de acolo?

– Ce să aduc?! N-am adus nimic. Mi-a dat numai văruţul o fotografie cu chipul Părintelui, că i-a dat o maică o fotografie, dar vor fi fost lipite precis una de cealaltă, că atunci când o întins-o, ca eu să o iau să mă uit la chip, a căzut lângă crucea Părintelui. Eu m-am ridicat, am luat-o, am şters-o de praf pe o parte şi pe alta şi în loc de una erau două.

– Hai, măi, omule! Dă-mi să văd şi eu.

– Uită-te. Dacă nu mă crezi pe mine, întreabă-l pe el.

Domnule, când a scos din buzunar să îi dea fotografia, erau două, nu era una!

– Hai, măi, că asta e prea de tot! Două înţeleg că erau lipite, dar trei?! Nu se poate! Tu, femeie, cheamă-l pe vărul, că dacă nu, mă duc la el.

– Lasă, măi, omule, dar cum îţi poţi explica?

– Tu, eu am zis că au fost lipite, dar dacă au fost trei, iacă-tă, apăi nu ştiu ce fel de lipitură o fost aia de nu am sesizat niciunul că e prea groasă fotografia. Ce ştiu eu, ia-o cum vrei tu.

Dar soţia zice:

– Măi, omule, dă-mi mie una.

– Ia una, ce să fac cu amândouă?! Ia una şi pe cealaltă o păstrez eu.

Omul îşi bagă în buzunar fotografia, ea îşi ia fotografia aia care a apărut aşa cum a apărut şi o pune rezemată de o vază de flori în cameră. No, vin două rude de-ale lor, care o întreabă pe soţie:

– O fost Gheorghe al tău la Prislop?

– O fost, măi.

– Şi-apăi ce o zis?

– Ce să zică?! O fost fain...

– Păi şi ce o adus de acolo?

– N-o adus cine ştie ce.

– Dar ce o adus?

– Păi uite, o fotografie cu Părintele Arsenie, dar or fi fost lipite între ele, că o zis că o fost una, dar o fost două, ba au fost trei, de fapt, că una e la văru-său.

– Tu, femeie, uite, eu tot am vorbit cu bărbatul meu, pe drum, venind încoace, de Părintele Arsenie şi chiar ziceam că am vrea să avem şi noi o fotografie, să o purtăm la noi.

– Măi, eu nu pot să v-o dau, dar pot să v-o arăt, dacă vreţi.

– Ia, arată-ne-o.

Şi când o ridică…, mai găseşte încă două! Măi, omule, atunci s-au speriat toţi! Nu mai că să vezi, că lipite, că nelipite... Acum nu mai ţinea! Ce lipituri?! Nu există explicaţie, decât cu adevărat minune de la Sfântul Părinte! Asta, să leşine, nu alta! Nu se poate aşa ceva! Îl strigă ca disperata pe bărbatul ei, care era în curte:

– Măi, Gheorghe, vino încoace, să vezi ce s-a întâmplat!

Dar, săraca, abia respira de emoţii. Şi el când vine, îi arată:

– Uite încă două, pe lângă aia.

– Cum, tu, femeie?!

– Nu ştiu!

No, vezi?! Şi le-o dat celelalte două oamenilor care îşi doreau tare mult să îl aibă şi ei pe Părintele Arsenie.

Cu Părintele Arsenie, la examenul de şoferi

Mă duc la şcoala de şoferi să dau examen. Problema e că eu nu am mai prins timpul cu treizeci de ore, ci fuseseră reduse la douăzeci de ore. Şi am zis aşa la un moment dat: Eu îl am pe Sfântul Părinte, nu plec fără el. Îl am lângă mine mereu. Când m-am dus la examen, se dădea mai întâi sala, apoi poligonul şi traseul. La şoferit îmi plăcea să bag viteză. No, la sală mi-o dat chestionar maiorul Creţu, că el era la circulaţie atunci, la Braşov. Şi a zis:

– Nimeni să nu aibă nimic pe bancă, decât pixul sau stiloul. Atât! Şi eu vin şi vă dau chestionarele.

De unde! Eu aveam chipul Sfântului, mărime 4/6. L-am pus în faţa mea, m-am rugat la Sfântul şi am zis aşa: Sfinte al lui Dumnezeu, te rog din toată inima, ajută-mă să iau examenul, şi dacă nu o să am maşină în viaţa mea. Vreau numai să iau carnetul! Şi am lăsat icoana pe bancă, nu să mă feresc că mă vede poliţaiul.

Vine poliţaiul, îmi dă chestionarul, se uită la chipul Părintelui – nu mi-a zis nimic, absolut niciun cuvânt, nici cine e, nici de ce e pe bancă. S-a uitat şi a tăcut. No, la cronometru, la sală. Pac! Aveam treizeci de minute. Bine. Eu am intrat printre primii, aşa a fost să fie. Şi am făcut 26 de puncte din 26. Dar nu că eram eu cine ştie cât de bun – pur şi simplu, aşa a fost!

Zice poliţistul:

– No, acum hai să te vedem la poligon!

Erau cinci poliţai. Aşa de bine am făcut, că dacă m-ar fi pus de un milion de ori, cred că niciodată nu îmi mai ieşeau aşa. Mă minunam, domnule, parcă nu conduceam eu! Sigur că poţi să interpretezi cum vrei, dar eu zic ce am simţit eu! Şi zice poliţaiul:

– O, dacă ai fost aşa de bun la sală şi la poligon, musai trebuie să fii şi la traseu!

Şi eu, ca să arăt vitejia mea şi cât de grozav sunt eu, cât e Făgăraşul de mic – de parcă ar fi o comună mai mare –, bag viteza a patra. Dar maiorul care era în dreapta mea, maiorul Creţu, zice:

– Mai încet, mai încet, că mai sunt şi copii pe aici!

Într-un cuvânt, l-am luat! Carnetul îl am, dar maşină n-am avut niciodată! E exact cum m-am rugat: să mă ajute să-l iau, şi dacă ar fi să n-am maşină în viaţa mea.

Ei, sunt lucruri extraordinare, dar câte n-ar mai fi de spus!

Tainicul părinte Nicolae…

Uite, la Oradea, când am fost invitat la o conferinţă, crede-mă că încă mai aveam dorinţă să vorbesc, deşi vorba multă e cam sărăcia omului, chiar dacă vorbeşti despre lucrurile mari, lucrurile deosebite. E bine totuşi să ai o măsură în toate, să nu exagerezi în nimic! Domnule, patru ore am vorbit acolo! A mai vorbit un preot bătrân – a fost pentru prima dată când am auzit un preot în public vorbind frumos la adresa Sfântului Părinte Arsenie Boca! Pentru prima dată! Când un preot călugăr a avut curaj să vorbească despre Sfântul Părinte Arsenie Boca.

Eu spun aşa: nimeni care îl roagă pe Sfântul Părinte, nu va rămâne neajutat. În niciun caz! Şi ca să vă lămuresc despre ce vorbesc, vă spun că eram la recepţie la Academie la Sâmbăta şi, într-o zi, cred că era ceasul 13, 13 şi ceva, a venit un bătrân preot, de optzeci de ani – ştiu că avea optzeci de ani, pentru că l-am întrebat eu –, cu prenumele de Nicolae. Aşa mi s-a recomandat, fără nume. Numai cu prenume. Şi m-a întrebat, rotind aşa privirea, dacă vreau să îi arăt aula.

– Cu drag, i-am zis.

Domnule, nu cred că l-a interesat aula, pentru că am văzut ce reacţie a avut, cu toate că aula de la Sâmbăta e deosebită, mare, e frumoasă, spaţioasă... Se uită la mine şi-mi zice:

– Dragă, l-ai cunoscut pe Părintele Arsenie?

Şi zic către el:

– Părinte, l-am cunoscut personal. Atât cât l-am cunoscut, dar l-am cunoscut!

Şi îmi zice:

– No, dragul meu, hai să îţi spun ceva, dacă l-ai cunoscut. Când eu eram mai tânăr, am vorbit cu Părintele Arsenie şi mi-a zis aşa Părintele: Mă, Părinte, să ştii că unde sunt doi-trei şi vorbesc despre mine, eu sunt acolo, în mijlocul lor, dar ei nu mă văd. Şi cel care mă vorbeşte în viaţa aceasta, când va fi să treacă Dincolo, eu am să mă arăt lui şi am să-l ajut să treacă Dincolo. Dar eu am să mai vin şi vom mai vorbi.

N-o mai venit. Nu ştiu cine o fost... Eu spun numai ce mi s-a întâmplat: Părintele Nicolae era aşa suplu – la 80 de ani, nu mai poţi să fii cine ştie cum, şi dacă ai fost halterofil în tinereţea ta. Dar un om deosebit, extraordinar! Părea atât de bun şi de minunat, încât, atunci când o plecat, mi-o părut rău, că voiam să mai stea să-mi mai povestească orice!

Părintele Arsenie, pe holurile spitalului

Domnule, ca să vezi că nu-i nimic întâmplător – e doar o expresie lumească aceasta, ce nu face parte din realitatea existenţei noastre –, la două zile după întâlnirea mea cu acest preot a venit o familie din Braşov, pe nume Ungureanu – el lucra la Gaz metan, mare şef. Şi ştiau şi ei despre Părintele Sfânt Arsenie Boca şi ştiau şi despre mine, că discutasem cu ei când se mai cazau la Academia Sâmbăta. Şi nevasta lui mă întreabă:

– Domnule Bogdan, veniţi cu noi mâine la Prislop? Că tot mâine ne şi întoarcem?

– Cu drag.

Şi la Prislop e maica Filoteea, care la 12 ani a intrat acolo, în mănăstire. Ei, de câte ori mă întâlnesc cu dânsa, schimbăm câte ceva din ceea ce am auzit eu sau din ceea ce am trăit eu şi din ceea ce mai ştie dânsa. Şi iată că am zis că nu este nimic întâmplător şi nici nu este, ci toate sunt cu un rost! Maica, de cum mă vede, îmi zice:

– Frate Bogdan, hai să-ţi povestesc ceva.

– Ziceţi, maică, că şi eu am ceva să vă zic.

– Aici, la mănăstire, a fost o soră cu care m-am înţeles aşa de bine, cum nu m-am înţeles cu nimeni altcineva şi nimeni nu mi-a fost aşa la inimă şi aşa de aproape cum mi-a fost sora asta, dar s-a îmbolnăvit de cancer. Am fost cu ea la spital şi, într-o duminică, m-am gândit eu aşa: după sfânta slujbă, mănânc şi mă duc în vizită la ea. Şi mă tot rugam la Dumnezeu, pentru că, atunci când o mai vizitam, o vedeam adesea ca pe un canceros în ultima fază. Dăduse în metastaze şi era pe ducă. Dar ştiam că această maică are evlavie mare la Sfântul Părinte Arsenie Boca. Şi mă tot gândeam şi mă rugam la Dumnezeu: Doamne, fă cumva să nu aibă dureri aşa de mari când ajung eu acolo, că mi se rupe inima când o văd aşa în suferinţă şi nu pot să o ajut cu nimic”. No, m-am dus la spital, am ajuns la ea. Când am deschis uşa, maica radia de bucurie! Eu îţi spun sincer ce am gândit eu: am crezut că boala i-a afectat şi mintea, creierul. Şi am întrebat-o: Ce-i, soră? Mi-a răspuns: Cum ce-i? Abia te-ai întâlnit cu motivul bucuriei mele! M-am uitat la ea aşa, serios, şi în mintea mea mi-am zis: Clar, i-a afectat şi mintea. Am întrebat-o: Cu cine să mă întâlnesc, soră? Şi ea mi-a răspuns: Cum cu cine? Acum a ieşit din camera mea Părintele Arsenie Boca. A stat cu mine de vorbă şi atâtea mi-a spus!... Şi despre lumea aceasta şi despre lumea de dincolo. Cum se poate să nu te fi întâlnit cu dânsul, că acum a ieşit, înainte de a deschide tu uşa?! Şi atunci am zis: Dar tu, soră, ce ţi-a zis? Şi ea îndată mi-a răspuns: Vai, dar atâtea mi-o zis!.... Dar niciun semn de durere nu vedeam pe chipul ei, ci radia toată de bucurie. După două zile, s-a dus la Domnul.

Această maică, aşa cum am zis, avea mare evlavie la Părintele Arsenie şi iată că e adevărat că nu e nimic întâmplător! I-am spus şi eu maicii:

– Ce voiam eu să-ţi spun este că, acum două zile, a venit la Sâmbăta un preot, care mi s-a prezentat drept Nicolae şi care l-a cunoscut în tinereţea sa pe Sfântul Părinte Arsenie Boca, care i-a spus aşa: Măi, Părinte, să ştii că unde sunt doi-trei şi vorbesc despre mine, sunt în mijlocul lor, dar ei nu mă văd. Şi cel care mă vorbeşte în viaţa aceasta, când o fi să treacă dincolo, eu am să mă arăt lui şi am să-l ajut să treacă dincolo. Şi aşa s-a şi întâmplat cu maica despre care mi-ai povestit tu.

Or, maica Filoteea n-avea cum să ştie de povestea asta, că o şi rămas maica stupefiată, săraca, atunci când o auzit ce mi-a spus părintele Nicolae. Părinte care, repet, nu ştiu de unde este. Era îmbrăcat în preot, era un om deosebit. Se vedea aşa, prin tot felul lui de a fi. Şi mi-a zis întâmplarea aceasta cu Sfântul Părinte.

„Spune-i să vină la Prislop, la înmormântarea mea…”

E aici, în Făgăraş, unul Nicolae. Care are fratele lui călugăr. Ei bine, el mult îl avea la inimă pe Sfântul Părinte şi l-o rugat odată, când o fost la dânsul:

– Părinte, te rog, eu nu ştiu care plecăm primul din lumea aceasta, dar dacă o fi să plec...

Dar Părintele i-a retezat-o scurt:

– Lasă, mă, că eu plec înaintea ta!

Şi el atunci a răspuns:

– Părinte, dacă plecaţi înaintea mea, să nu mă lăsaţi mult să mai stau în lumea asta.

A stat puţin Părintele, s-a gândit şi i-a zis aşa:

– Mă, la scurt timp după ce plec eu, te iau la mine.

Şi fii atent ce se întâmplă, domnule! Ăsta, călugăr şi el, şi-o văzut de ale lui. Şi, la un moment dat, vizavi de chilia lui, era un alt călugăr, prieten bun cu el, cu care mai vorbea despre Sfântul Părinte Arsenie Boca. Şi aceluia i se arată în vis Sfântul Părinte şi îi spune:

– Mă, eu am murit. Spune-i fratelui – şi a zis numele călugărului – să vină la mine, la Prislop, la înmormântarea mea.

Ăla se scoală zăpăcit din somn, se duce la acest călugăr care l-o rugat pe Sfântul Părinte să nu-l mai lase mult în lume când va fi să treacă dincolo, şi îi zice:

– Măi, eu nu ştiu. Crezi ce vrei tu, dar eu îţi spun ce am păţit astă noapte.

– Ce ai păţit, măi?

– Mi s-o arătat Părintele Arsenie şi mi-o zis să îţi spun să te duci la Prislop, că el a murit.

– Du-te, băi, de aici, cu prostiile tale. Sunt vise de la vrăjmaşul.

După o oră şi ceva, primeşte telefon stăreţia să-l înştiinţeze pe călugărul respectiv, pe care-l ştia toată obştea că-l are la inimă pe Părintele Arsenie Boca, să se ducă la Prislop, că Părintele e mort acolo.

Se duce, conform poruncii Sfântului din visul prietenului său. Vine acasă şi, exact la şase luni – el era şi electrician de profesie, fusese în viaţa civilă electrician – i se arată Părintele Arsenie Boca, Sfântul, în vis şi îi zice aşa:

– Mă, să te pregăteşti, că peste trei zile vin să te iau.

Ăsta, când s-o trezit, săracul, povestea la toată obştea:

– Măi, uite, l-am visat pe Părintele! Oare o fi adevărat visul ăsta?

Şi o zis aşa cineva mai înţelept din obşte:

Măi, dacă e de la Dumnezeu şi dacă e de la Sfântul, dacă el o fost, într-adevăr, să ştii că se împlineşte negreşit. Dar dacă nu, dacă e de la vrăjmaşul, vor trece nu trei zile, ci trei ani şi nu o să ai nimic.

Domnule, a treia zi, stareţul i-a spus să se ducă să repare ceva la un stâlp. S-a dus, s-a electrocutat şi a murit acolo.

Încă o dată spun: sigur că pentru destui în lumea fără de Dumnezeu, în care trăim – chiar dacă pare că parcă lumea s-ar îndrepta puţin, e numai aparenţă, dar nu şi realitate, şi asta se vede din comportamentul nostru, al tuturor –, tot ceea ce s-a spus şi oricâte s-ar mai spune pot să pară de domeniul irealităţii. Nu se poate să fie cineva aşa!, vor spune unii. Dacă mie mi-ar fi spus cineva atâtea câte ştiu acum, spun şi eu cu toată sinceritatea: de multe mă îndoiam. Dar n-am cum să mă mai îndoiesc.

Sunt şi prea multe!... Nu se poate!

Flori de ceai pentru Părintele Arsenie

Îmi aduc aminte că cineva de la Sâmbăta mai mergea la Părintele să îi ducă nişte ceaiuri. La un moment dat, persoana aceea nu a putut merge personal, aşa că a trimis pe altcineva la Sfântul Părinte, la Drăgănescu, şi a zis aşa:

– Părinte, vă roagă respectiva să o iertaţi, că s-ar putea să mai fie şi ceva buruieni, că s-o grăbit să culeagă florile alea de pe câmp.

Şi Sfântul, zâmbind, spune:

– Zi-i, mă, aşa: să nu-şi facă probleme, mă, că eram deasupra capului ei când ea culegea florile.

„Mă, Gheorghe, să-ţi faci toate bagajele, mă, că o să faci o călătorie lungă…”

Sau era unul, Gheorghe, din Sâmbăta de Sus. Şi Gheorghe ăsta avea douăzeci şi ceva de ani prin anii ’40, când era Sfântul Părinte Arsenie aici, la Sâmbăta, şi a avut, la un moment dat, de dus un mesaj, o scrisoare, Sfântului Părinte. Pe atunci, şi bicicletă dacă aveai, era lucru mare. Nu oricine avea! Cert este că omul şi-a făcut rost de o bicicletă, şi-a legat picioarele de pedale, ca să nu-i sară şi să aibă spor la pedalat până la mănăstire şi le-a zis la alţi doi prieteni, care aveau o sticlă de un litru de vin:

– Măi, să nu beţi tot, că mă supăr pe voi! Să-mi lăsaţi şi mie o ţâră! Eu mă duc numai să îi dau asta la Părintele Arsenie.

Ei i-au răspuns:

– Du-te, măi, liniştit, că îţi lăsăm!

Ajungând la mănăstire, când s-a apropiat de biserică – biserica era una mică, nu ce s-a făcut acum –, Părintele Sfânt Arsenie iese din biserică şi zice:

– Măi, Gheorghe, aici sunt.

El îi spune:

– Păi pe dumneavoastră vă căutam.

Şi Părintele spune:

– Dă-mi, măi, ce ţi-o dat să-mi dai.

Gheorghe dă să plece, dar Părintele îi spune:

– Stai, mă, Gheorghe, nu pleca nicăieri, stai că am o treabă cu tine.

Ia plicul, îl citeşte, se uită apoi la Gheorghe, îl priveşte de sus în jos, şi zice:

– Măi, Gheorghe, nu te mai grăbi, măi, aşa, că să ştii că prietenii ăia ai tăi îţi lasă şi ţie o ţâră de vin. Dar, măi, să mai ştii un lucru: că înainte de a muri, vei fi înştiinţat că mori.

El a întrebat mirat:

– Păi de cine, Părinte?

Iar Părintele i-a spus scurt:

– Lasă, măi, că vezi tu!

S-a dus acasă, a tras el cu ale lui, cu viaţa lui. Trecuseră zeci de ani de la această vorbă a Sfântului şi iată că se construia cetatea nouă, clădirea nouă, care acum e gata. El era pază acolo. Avea 74-75 de ani. Şi trece părintele Ieronim, care e în viaţă acum, la mănăstire, pe lângă el. Se cunoşteau. Şi părintele îl întreabă:

– Măi, Gheorghe, ce eşti aşa pe gânduri dus?

Şi el răspunde:

– Măi, Părinte, mă gândeam aşa... Nu ştiu ce. Mi-a venit un dor să mă duc pe la Părintele Arsenie, dar nu ştiu de ce!

Părintele Ieronim îndată i-a spus:

– Păi du-te!

Şi Gheorghe a răspuns:

– Să ştii, Părinte, că mă şi duc!

S-a dus omul. S-a dus la Sfântul Părinte – sigur că l-o chemat Sfântul –, că de aia o simţit ceea ce a simţit. Când l-a văzut, i-a zis:

– Măi, Gheorghe, ce mai faci?

Şi el îi spune:

– Părinte, fac bine, uitaţi. Fac acolo parte...

Dar Părintele i-a spus:

– Măi, Gheorghe, să te pregăteşti, măi, să-ţi faci toate valizele, că o să faci un drum lung, măi, lung de tot.

El s-a apărat:

– Nu plec nicăieri, Părinte, că sunt om bătrân.

Dar Părintele zice:

– Măi, Gheorghe, pleci, măi! Te duci, măi, Gheorghe.

Dar el insista:

– Nu mă duc, Părinte!

Şi Părintele, din nou:

– Te duci, mă, Gheorghe, mă! Tu fă-ţi toate bagajele.

Vine ăsta acasă zăpăcit şi seara, cum era tot în pază, trece din nou Părintele Ieronim – nu e nimic întâmplător, măi, fraţilor, vedeţi?! – şi iar îl vede dus pe gânduri pe ăsta şi îl întreabă:

– Ce e, măi, Gheorghe? Ce faci?

El îi spune:

– Măi, Părinte, bine că ai venit, că, uite, eu nu pot să îmi explic ceva.

– Păi ai zis că mergi la Părintele Arsenie.

– Am fost.

– Şi ce ţi-a zis?

– Păi asta e, că nu îl înţeleg.

– Păi ce ţi-o zis?

– Mi-o zis aşa: Mă, Gheorghe, să-ţi faci toate bagajele, mă, că o să faci o călătorie lungă, mă, lungă. Şi eu i-am zis: Nu plec, Părinte, nicăieri, că eu sunt om bătrân. Unde să mă mai duc acum?! Dar Părintele iar a zis: Mă, tu fă-ţi toate bagajele, că faci o călătorie lungă-lungă. Părintele zicea că mă duc, eu ziceam că nu mă duc. Unde să mă duc, măi, Părinte, că nu mă duc nicăieri?! Oare ce o fi însemnând?!

– Nu ştiu, măi, Gheorghe, aia vezi tu!

Şi a treia zi a murit! Dă-ţi seama, măi, omule, că au trecut zeci de ani de la momentul acela din tinereţea lui, când l-a pus în gardă: Înainte de a muri, o să fii înştiinţat că ai să mori. De cine, Părinte? Lasă, mă, că vezi tu... Şi după zeci de ani – că atunci avea vreo douăzeci şi ceva de ani, iar acum avea şaptezeci şi ceva, n-avea chiar optzeci –, uite că aşa a fost: a fost înştiinţat.

„Atunci, cum să tac, măi, fraţilor? Cum?”

Am fost chemat cândva la Oradea la o conferinţă duhovnicească de nişte preoţi de acolo pe considerentul că a fost un teolog – cred că are şi doctoratul, dar nu ştiu de unde, în orice caz, nu într-o ţară ortodoxă – care scrie cărţi, a fost pe la televiziuni şi mai apare la televiziune ca să spună despre Dumnezeu şi despre credinţa în Bunul Dumnezeu, care le-a zis aşa bihorenilor: că Părintele Arsenie Boca a fost un eretic; Părintele Cleopa Ilie a fost un mincinos, iar Părintele Ioanichie Bălan a fost un nebun. Şi de ce a zis aşa despre Sfântul Părinte Arsenie Boca, că a fost un eretic, sărmanul om?! Pentru că acolo, la biserică, la Drăgănescu, undeva pe dreapta, cum intri prin stânga în biserică, există un grup de sfinţi pictat de Sfântul Părinte Arsenie Boca, unde este încadrat şi Sfântul Părinte Serafim de Sarov, dar şi doi sfinţi catolici: Sfântul Francisc de Asissi şi un papă, dar nu ştiu care. Şi – asta e deducţia mea – pe baza aceasta şi a altora pe care nu le ştiu, pe care doar le intuiesc sau încerc să le intuiesc, a zis despre Sfântul Părinte Arsenie Boca că a fost un eretic, uitând, sărmanul teolog, că până în 1054, când a avut loc marea schismă, învăţătura era la fel – nu conta că era Biserică de Răsărit sau Biserică de Apus. Ei, învăţătura Sfântului Francisc de Asissi şi a respectivului papă era, desigur, învăţătura cea adevărată, primită de la vechii şi adevăraţii creştini. Sigur că pe mine m-au bulversat în mod deosebit cuvintele lui şi, dacă ar fi fost la noi, în Făgăraş, nu puteam să tac! Nu pot să tac, domnule, şi nici nu ai voie! Dacă l-ai cunoscut personal pe Sfântul Părinte Arsenie, nu poţi să nu spui un cuvânt deosebit la adresa dânsului, chiar dacă n-ai cunoaşte cuvinte deosebite. Ele ţi le inspiră, Cel Care inspiră Adevărul, fără să vrei tu neapărat să le scoţi, aşa, ca să pari interesant. Dar realist trebuie să fii, dacă eşti om adevărat. De aceea, sigur că nu puteam să tac şi, pe considerentul acesta, ei aveau nevoie de un om care l-a cunoscut personal pe Părintele Sfânt Arsenie Boca. Ei bine, din om în om, s-a ajuns la persoana mea, pentru că eu l-am cunoscut personal pe Sfântul. Eu nu pot să-i spun Părintele Arsenie simplu, deşi a fi preot nu e simplu deloc, dar eu nu pot să-i spun altfel decât Sfântul Părinte Arsenie Boca şi, dacă îi zic aşa, eu am toate argumentele să o fac, măi, oameni buni! Am toate, pentru că spun: din omul de nimic care ajunsesem, acest om al lui Dumnezeu, Prietenul lui Dumnezeu – că Sfinţii sunt casnicii lui Dumnezeu, sunt Prietenii lui Dumnezeu –, acest Om al lui Dumnezeu mi-a schimbat destinul în mare măsură, dacă nu în totalitate. Dumnezeu ştie! Oricum, mi l-a schimbat extraordinar. Astăzi poate nici nu mai eram sau, dacă mai eram, poate era vai şi amar de capul meu, aşa cum am zis şi am povestit. O luasem rău de tot razna cu beţiile. Şi Sfântul a fost cel care m-a oprit, dar nu mă întrebaţi cum, că nu ţine de mine. Întrebaţi-l pe Sfântul, să vă răspundă el, că eu nu ştiu. Cert este că, de atunci, eu n-am mai băut nici măcar un strop de alcool. N-am niciun merit, repet şi subliniez: nici cel mai mic merit, pentru că nu mi-am propus nici măcar o dată, să fi zis: Mă, neisprăvitule, ajunge! Uite ce ai ajuns! Nu vezi că eşti gata?! Nu! Sfântul ştie! Eu i-am auzit doar glasul în casa mea... Şi, pentru ceea ce am afirmat, îl iau încă o dată pe Dumnezeu martor asupra sufletului meu şi tot cerul că este adevărat. Nimic n-am exagerat, cât de puţin! Nimic n-am exagerat! Atunci, cum să tac, măi, fraţilor? Cum? Dacă eu aş fi tăcut, n-aş fi fost complice cu acela care cu adevărat era eretic? Ba da! Indiferent dacă am avut posibilitate, n-am avut posibilitate, ei, uite că Dumnezeu şi Sfântul m-au ajutat să am posibilitatea să merg şi să pot să le vorbesc. Ba mai spun ceva: n-am plecat nicăieri unde am fost invitat să vorbesc despre Sfântul Părinte Arsenie Boca până nu am cerut binecuvântarea lui Dumnezeu să mi-o dea să pot să merg şi numai dacă îmi îngăduie El să merg. Dacă nu, să mă oprească, indiferent prin ce modalitate crede că mă poate opri: ori boală, ori ceva să mi se întâmple, ori la ăia să se întâmple ceva, să se schimbe spre altceva sau alt subiect. În două dăţi am fost chemat la Bucureşti, la un post de televiziune, să vorbesc despre Sfântul Părinte Arsenie Boca şi am zis în  rugăciune – i-am zis şi Sfântului şi l-am rugat: Sfinte Părinte, dacă nu e după voia ta, opreşte-mă. Fă ceva, ce ştii tu! Să-mi dai mie de înţeles, aşa de neînţelegător cum sunt eu şi cum prea bine mă ştii, să nu merg. Doamne, au pornit oamenii să vină la Făgăraş, la mine acasă, să mă ia, să mă ducă acolo. Au păţit un grav accident cu maşina – s-a făcut zob la ieşirea din Bucureşti, dar n-au păţit nimic, nicio zgârietură n-au avut. Dar de venit n-au mai venit! Mi-au dat doar un telefon, şi-au cerut iertare şi mi-au spus că Îi mulţumesc lui Dumnezeu că au scăpat cu viaţă, pentru că maşina s-a făcut praf. Când m-au chemat încă o dată, am zis:

– Nu mai viu, măi, oameni buni. Nu pot.

Ei au insistat:

– Păi cum? Uitaţi, vă plătim noi...

Dar le-am spus:

– Nu îmi trebuie mie bani! Nu vin! Eu nu vin pe bani, măi, fraţilor, să vorbesc în memoria Sfântului Părinte Arsenie Boca. Eu vin pentru că acel om al lui Dumnezeu a avut un efect deosebit pentru destinul meu. Ce-o fi până la sfârşit nu ştiu, dar ştiu că i-am cerut să mă ajute să-mi ţin credinţa până la moarte. Asta ştiu!

Aşa că, apropo de acest recunoscut teolog, am să vă spun totuşi părerea mea şi Îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă ierte dacă vorbesc ceva necuviincios la adresa acestui nevinovat, să îi zic aşa aşa. Nu vreau să spun nimic prin ce să-L supăr pe Dumnezeu sau pe Sfântul Părinte Arsenie Boca, să mă ferească Dumnezeu! Dar nu văd altă cauză decât aceea că fie a fost informat greşit de cine l-a informat asupra unor chestii, fie a spus tot ce a spus în mod intenţionat, la fel cum, pe vremuri, comuniştii încercau să-l eclipseze pe Sfântul, fără a şti că, de fapt, cu cât încercau să-l eclipseze mai mult, cu atât strălucea mai tare acest om minunat al lui Dumnezeu prin sfaturile sale, prin învăţăturile lui, prin întreaga sa viaţă. Acum, de cine să te fereşti, domnule? Că se spune că nu mai sunt comunişti... Da, dar acum sunt masoni. Şi ştim foarte bine că aşa e. Şi, dacă vrei, îţi spun ceva, ce a afirmat părintele Paisie Aghioritul, care nici el nu este canonizat, dar se ştie că a fost un sfânt. Prin 1991 sau 1992, întrebat fiind despre lumea de astăzi ce părere are, Părintele Paisie a spus: Nu poţi să fii şef de stat, nu poţi să fii prim-ministru, nu poţi să fii ministru, dacă nu eşti mason. Dacă, printr-o absurditate, să zicem că ajungi pe aceste posturi fără a fi mason, masoneria intervine în viaţa ta. Dacă joci cum spun ei, rămâi acolo. Dacă nu, ai dispărut. Nu contează mijloacele de dispariţie, dar dispari! Ori îţi pierzi fotoliul, ori viaţa. Domnule, pentru cine a lucrat acest om nevinovat, săracul, nu ştiu. Cert este că a spus-o şi că a făcut o afirmaţie extrem de gravă în public. Eu nu ştiu câţi oameni au fost acolo, dar ştiu că a fost sala arhiplină şi chiar am întrebat: Măi, oameni buni, de ce nu aţi luat măcar unul atitudine? Să fi zis cineva: Măi, omule, vezi că eu nu ştiu de unde vii, nu ştiu ce ai mâncat – poate ai mâncat ceva şi ţi-a afectat puţin sistemul nervos sau sistemul vorbirii –, dar vezi ce vorbeşti. Păi dacă spui că Părintele Arsenie a fost un eretic, părintele Cleopa a fost un mincinos, părintele Ioanichie Bălan a fost nebun, tu ce crezi că eşti, măi, omule? Că ei, aceşti trei enumeraţi pe care tu i-ai făcut cum i-ai făcut, sunt, într-un fel, chiar stâlpii Bisericii Ortodoxe Române!

Îmi aduc aminte cum zicea Părintele Teofil Părăian – Dumnezeu să-l ierte! – că Părintele Arsenie Boca (cu toate că şi Părintele Teofil a avut nişte probleme mai derutante în a interpreta ceea ce se scria în cărţile despre Părintele Arsenie) a fost vârful de lance al Ortodoxiei şi că n-a cunoscut niciodată un alt om măcar la nivelul Părintelui Arsenie Boca.

Eu aş mai spune ceva, apropo de Părintele Teofil, dar mă abţin, ca să nu supăr memoria lui, că oricum mie mi-a fost drag şi am avut mare nevoie de el şi mi-a fost de mare ajutor. Înainte de a pleca ultima dată să vorbesc cu Sfântul Părinte Arsenie Boca, am trecut pe la Părintele Teofil, să-i spun, deşi ştiam eu ce ştiam, că există ceva în inima lui, o reţinere. Şi ştiu şi de ce, că eu am discutat cu Părintele Teofil şi mi-a zis aşa: că de câte ori a încercat să vorbească cu Părintele Arsenie, niciodată nu l-a ţinut de vorbă. Singurul lucru pe care i l-a zis a fost: Spune rugăciunea inimii şi gata. Şi mi-a mai zis ceva Părintele Teofil: când s-a hotărât să dea la şcoală, să facă şcoală, liceul, facultatea, s-a dus la Părintele Arsenie şi i-a zis: Părinte, m-am gândit să fac şcoală mai departe. Şi Părintele i-a răspuns scurt – asta mi-a zis-o mie Părintele Teofil – aşa: Mă, du-te şi fă-o, dar să ştii că nu şcoala te mântuieşte! Părintele Teofil îmi spusese că, sigur, Părintele Arsenie Boca avea faimă deosebită faţă de toată lumea. Lumea îl vedea ca ceea ce, de fapt, şi era: un Sfânt al lui Dumnezeu. Bine, Părintele Teofil nu mi-a zis aşa, ci doar că avea faimă mare. Dar pe el nu l-a liniştit niciodată Părintele Arsenie – mi-a zis mie Părintele Teofil –, că era o fire mai aprigă, mai aspră. Pe el îl liniştea mult Părintele Serafim Popescu. Şi vin acum şi zic: domnule, eu l-am văzut în mai multe rânduri pe Sfântul Părinte Arsenie Boca, am vorbit de mai multe ori cu dânsul. L-am auzit, l-am văzut, am trăit ceea ce am trăit în preajma dânsului şi în preajma dânsului şi când am plecat de la dânsul. Sunt multe pe care nu le-am zis nimănui. Nu ştiu dacă am făcut bine sau n-am făcut bine. Habar n-am! Cert este că n-am spus tot, dar nici Sfântul nu cred că se supără, că oricum spun alţii, ca să completeze ceea ce eu nu vreau să spun, dintr-o anumită reţinere. Nu pentru că, vezi tu, Doamne, ar fi spus ceva rău despre mine. Cu drag aş spune asta. Şi ştiu cât de netrebnic sunt înaintea lui Dumnezeu. Dar nu spun asta făcând pe smeritul, măi, oameni buni, ci pentru că asta e realitatea!

Ştii, dacă mie mi-a zis Sfântul ceva anume să fac sau cum să fac, poate la altul nu se potriveşte şi dacă altul face sau încearcă să facă ceea ce mie mi-a spus Sfântul să fac, îi poate ieşi pe dos lui. Aşa că trebuie să iei aminte. Dai din câte ştii doar cât te luminează Dumnezeu şi faci doar ce crezi tu că ţi se potriveşte. Nu exagera, măi, omule, cu nimic. Calea de mijloc – aia e sănătoasă! Nu te du pe extreme, că e deosebit de periculos pentru suflet. Nici să fii învârtoşat în cele sfinte, că poţi să înnebuneşti. Acolo îţi trebuie un duhovnic iscusit deosebit, că altfel te pierzi cu totul.

„Sunt urmărit de Securitate”

Acolo, la fântână, la izvorul Părintelui, la Sâmbăta, a făcut un om ceva deosebit de fain: a aranjat, a acoperit. Eu mă întâlnesc cu omul şi am auzit că l-a cunoscut pe Părintele. Şi – ce să mai?! – când aud de cineva că l-a cunoscut, nu se poate să nu-l întreb:

– Măi, omule, zi-mi, povesteşte-mi tot ce simţi şi crezi că poţi să-mi zici. Cum l-ai cunoscut?

Şi-mi spune:

– Abia terminasem armata; am cunoscut o fată frumoasă şi am zis: Domnule, eu cu asta mă însor! Şi m-am dus la Părintele Arsenie şi i-am zis: Părinte, uitaţi, eu am terminat armata şi vreau să mă însor şi am găsit o fată tare faină. Mie îmi place mult de ea. O iubesc. Părintele mi-a zis: Mă, căsătoreşte-te, dar ţine minte ce îţi spun: timp de doi ani să nu faci copii. Da, părinte, i-am zis eu. Dar cine o ţinut cont de ceea ce o zis? M-am dus acasă şi... În doi ani, am avut o fată. Nici până azi nu pot să-mi explic de ce, când fata a împlinit 16 ani, s-a spânzurat. Nimeni nu poate să ştie de ce, cu atât mai puţin cu cât noi i-am acordat toată dragostea noastră de părinţi. Şi eu, ca tată, şi ea, ca mamă. Ei, după o vreme, m-am dus iarăşi la Părintele, că am divorţat de soţie. Şi între mine şi Părintele era o distanţă mică, nici o jumătate de metru, şi Părintele mi-a zis: Măi, plecaţi repede, că eu sunt urmărit acum de Securitate. Hai, duceţi-vă, vorbim altădată. Dar eu i-am spus: Nu, Părinte! Mai staţi puţin, mai spuneţi-ne ceva. Şi am întins mâna să-l prind, să-l trag spre mine, să nu-l las să plece. Dar, domnule, mâna mea a trecut prin mâna lui, aşa cum încerci să prinzi o umbră! Parcă n-ar fi avut oase, parcă n-ar fi avut nimic! Mâna mea a trecut prin mâna lui! Şi iarăşi am încercat şi aceeaşi stare: mâna mea trecea prin mâna lui! Ei, când am făcut a treia oară şi am păţit la fel, m-a luat frica şi am plecat. N-am mai spus nimic.

Uite aşa mi-a zis omul acesta, care e încă în viaţă şi care aproape zilnic se duce pe acolo să vadă cum e, ce e, dacă mai trebuie ceva reparat sau înnoit.

„Să ştii că eu am dat mâna în duh cu Sfântul Ioan Botezătorul”

Deci eram la biserică – nu prima dată; Dumnezeu ştie a câta oară. La Drăgănescu, în sfânta biserică, sus, este pictat Sfântul Ioan Botezătorul. Grupul cu care mersesem era în biserică cu părintele Răzvan Lupescu, care slujeşte acum. O fost pentru prima dacă când, parcă, uimit – doar nu vedeam pentru prima dată pictura, dar Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat cu mine, cu sufletul meu – am văzut o asemănare izbitoare între chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi chipul Sfântului Părinte Arsenie Boca. Şi tot privind aşa, minunându-mă că parcă Părintele e pictat acolo, Părintele Răzvan mă vede, că era uşa deschisă, şi zice:

– Domnul Juncu, la ce vă uitaţi, că zâmbiţi?

Şi îi răspund:

– Părinte, mă uit şi mă minunez. Doar eu am mai fost la biserică aici şi m-am uitat la picturi, dar niciodată nu am văzut o asemănare aşa de izbitoare ca acum între chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi cel al Sfântului Părinte Arsenie Boca.

Şi atunci părintele Răzvan, zâmbind, mi-a spus:

– No, haideţi să vă spun ce mi-o zis mie Părintele Arsenie despre Sfântul Ioan Botezătorul.

Şi a zis la tot grupul că Părintele Sfânt Arsenie i-a spus dânsului: Să ştii că eu am dat mâna în duh cu Sfântul Ioan Botezătorul, iar picturile – spunea părintele Răzvan – care sunt în sfânta biserică de la Drăgănescu sunt picturi profetice. Sunt destule dintre ele cărora nici acum nu li se poate da un înţeles – probabil aşteaptă să vină momentul potrivit să se descopere. De exemplu, pe stânga, cum se intră în sfânta biserică, există doi zgârie-nori loviţi din plin, pământul cum arde undeva în spate şi doi de 1 cu capul întors pe fiecare bloc. Un bloc cu un 1 cu capul întors şi celălalt la fel. Adică, întorcându-le, e data de 11...

Şi sunt multe alte lucruri extraordinare, de-a dreptul extraordinare! Sigur că e o pictură în biserică absolut unicat în toată Ortodoxia, nu numai a noastră, ci pe tot pământul unde există Ortodoxie! Nicăieri nu vei vedea chipul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos aşa cum vezi acolo! Nicăieri!

În acelaşi context, al picturii, îmi amintesc de o altă întâmplare în care actualul mitropolit al Ardealului, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, pe atunci preot, l-a întrebat pe Sfântul Părinte de ce pictează altfel decât în canoanele picturii Bisericii bizantine, iar Părintele Arsenie i-a răspuns: Măi, Părinte, eu îi pictez aşa cum mi se arată mie!

Intrarea trupelor sovietice în România

Să vă mai spun o întâmplare extraordinară, care ne arată smerenia formidabilă a Sfântului Părinte Arsenie Boca, întâmplare pe care mi-a povestit-o Părintele Bunescu chiar în anul în care a trecut şi el la Domnul, poate cu două-trei luni înainte de a muri. Avea deja 92 de ani împliniţi, dar era cu mintea extraordinar de limpede, chiar dacă era neputincios cu trupul. Şi îmi zice Părintele Bunescu aşa:

– Dragul meu, hai să-ţi spun ceva.

Îi răspund că pentru asta am şi venit, ca să îmi spună câte ceva:

– Căci cincisprezece ani, cât o găzduit pe la dumneavoastră, cât o durat şi pictura în biserică, nu se poate să nu ştiţi lucruri pe care nimeni altul nu le ştie.

Atunci, mi-a povestit cum, adeseori Părintele Arsenie îl chema în biserică şi-l întreba:

– Măi, părinte, ce zici? E pictat bine aici? Culorile astea sunt bune?

Şi părintele Bunescu mi-a zis cu lacrimi în ochi, ca un copilaş:

– Eu am făcut pe sfătosul, pe grozavul, eu, care habar n-aveam de arta picturii, şi i-am zis: Măi, Părinte, nu e bine, uite aici. Griul ăsta trebuie mai deschis, că l-ai făcut prea închis. Ăla acolo trebuie aşa, ăla aşa, celălalt altfel.

Mi-a zis că Părintele se uita la el şi-l întreba: Măi, Părinte, chiar aşa?

Şi Părintele Bunescu, hotărât: Cum să nu?!

A doua zi, era pictura cum spusese Părintele Bunescu, cu nuanţa respectivă!

Mi-a mai zis ceva şi vă spun şi să spuneţi la toată lumea. Mi-a zis aşa:

– Dragul meu, în 1968, când trupele sovietice au intrat în Cehoslovacia de atunci, noi aveam o oră foarte bine stabilită pentru mâncarea de prânz, că mânca Părintele cu noi, cu mine şi cu preoteasa. Dar în ziua aceea, Părintele nu a venit la ora stabilită, ceea nu se mai întâmplase niciodată. Niciodată nu întârzia! Era exact, era un om extrem de disciplinat!

Parcă numai atâta!... Dar el zicea din punctul acesta de vedere. Şi, la un moment dat, soţia părintelui Bunescu îi spune:

Măi, omule, du-te şi vezi ce e cu Părintele! E ceva!

Şi zicea Părintele:

– M-am dus. Era uşa bisericii deschisă, dar nu era nimeni în toată biserica. M-am dus încet spre Sfântul Altar şi am dat numai puţin perdeaua, să văd dacă nu cumva e în Altar. Era în Sfântul Altar, era în genunchi, cu mâinile rezemate de Sfânta Masă şi cu capul de mâini rezemat, semn că se roagă, că ceva se întâmplă, dar nu aveam eu de unde să ştiu ce e şi cum e. M-am retras uşor, m-am dus în casă şi i-am zis la preoteasa mea:

– Tu, femeie, nu ştiu ce se întâmplă, dar Părintele se roagă. Era în genunchi, în faţa Sfintei Mese, cu mâinile rezemate de Sfânta Masă şi cu capul în mâini. Dar lasă că-l întrebăm când vine.

Şi, la scurt timp după discuţia asta, Părintele a apărut la masă şi – zicea Părintele Bunescu – avea lacrimi în ochi şi l-a întrebat:

– Părinte, ce s-a întâmplat?

Părintele Arsenie i-a răspuns:

Lasă, măi, Părinte, că auzi tu mâine dimineaţă.

Dar Părintele Bunescu a insistat:

– Ziceţi-mi, Părinte, ce s-a întâmplat? Ce să aud mâine dimineaţă? De la cine?

Şi Sfântul Părinte i-a răspuns:

– Măi, m-am rugat la Dumnezeu să nu-i lase pe ăştia să intre în ţara noastră acum.

Părintele Bunescu a insistat:

– Cine să intre, Părinte?

Iar Părintele Arsenie i-a răspuns:

– Ruşii, măi, şi cu ăilalţi...

Părintele Bunescu, exasperat:

– Cu care ceilalţi, Părinte?

Dar Părintele Arsenie zicea:

– Lasă, mă, că auzi tu mâine!

Şi a doua zi dimineaţă, comunicat din cinci în cinci minute: Trupele Sovietice împreună cu aliaţii săi – şi enumerau celelalte state foste socialiste – au intrat în Cehoslovacia şi nori negri s-au adunat deasupra României. Se aşteptau, desigur, ca Rusia să intre în România, cu atât mai mult cu cât Ceauşescu, atunci, nu ştiu cum, a fost cu adevărat ca un erou în felul lui. Ruşine! Ruşine întregului lagăr socialist!, aşa striga el. Eu ţin minte foarte bine anul 1968. Şi la radio dăduseră un comunicat cu ceea ce a zis Ceauşescu. No, toate posturile de radio străine – BBC, Europa liberă şi Dumnezeu mai ştie câte mai erau – spuneau, alarmate, că nori negri se adună deasupra teritoriului României, adică ruşii ne-au înconjurat, să pătrundă şi la noi. Ei, iată cum un om al lui Dumnezeu adevărat salvează un neam întreg!

Dumnezeu mi-este martor că ce v-am zis acum sunt cuvintele Părintelui Bunescu, care mi le-a zis din gura Părintelui Sfânt Arsenie Boca. Şi, dacă vreţi, mai zic ceva, ca o completare la ceea ce am zis acum. Uşor mi se poate reproşa că da, da, acum poţi să zici ce vrei tu, că Bunescu nu mai trăieşte. Aşa este, dar trăieşte Preasfinţitul Daniil Partoşanu, care mi-o zis multe cu câţiva ani în urmă, când aveam de gând să plec în Italia. Era atunci preot în Densuş.

Pustnicul Ioan şi Părintele Arsenie

Să vă povestesc şi despre asta. Ei, am fost acolo, la dânsul. I-am zis că am de gând să plec în Italia şi l-am întrebat dacă îmi dă binecuvântare sau nu. Şi ce-mi zice dânsul? Mi-a zis atunci părintele Daniel, astăzi, Preasfinţitul Daniel, un om extraordinar, care mi-e tare drag, un om pe inima mea:

– Uitaţi, eu vă dau toată binecuvântarea mea, mergeţi! Dar vreau să vă întreb ceva: l-aţi cunoscut pe Părintele Arsenie?

I-am spus că da, că am şi vorbit cu dânsul de câteva ori. Iar Preasfinţitul a zis:

– O, dacă aşa stau lucrurile, atunci eu vă spun să nu plecaţi în Italia până nu vă duceţi la mormântul Părintelui să cereţi binecuvântare să vă lase să plecaţi. Să nu cumva să plecaţi fără să cereţi binecuvântare!

I-am zis că aşa voi face. Cu grupul acela cu care am fost atunci la Densuş, urma să mergem şi la Prislop, dar problema a fost că n-am ajuns. Cum-necum, nu am ajuns! În schimb, ne-am dus la o mănăstire de maici cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, de undeva din Alba. Eu, supărat foc că n-am ajuns la Prislop şi că mi se apropia timpul să plec în Italia, am fost văzut de maica stareţă că sunt îngândurat tare. A venit la mine şi m-a întrebat:

– Nu vă supăraţi: de ce sunteţi supărat?

Zic:

– Maică, nu sunt chiar aşa de supărat, dar oricum nici vesel nu sunt.

– Dar de ce?

– Uitaţi: am fost la părintele Daniel şi am vrut să mergem şi la Prislop şi aşa a fost făcătura că s-a stricat maşina şi n-am mai ajuns la Prislop, dar am ajuns la dumneavoastră, aici.

– O, pentru asta nu vă supăraţi. Mergeţi acolo, pe deal, la cimitir. Noi am avut aici un pustnic, Ioan, aşa-l chema.

Eu îi spusesem maicii că părintele Daniel mi-a zis să merg la Prislop şi să cer binecuvântarea Părintelui Arsenie, mai ales că eu l-am cunoscut pe Sfântul Părinte când era în viaţă şi-am vorbit cu dânsul. Şi mi-a zis maica:

– Mergeţi acolo şi vedeţi că scrie Pustnicul Ioan pe o cruce şi cereţi binecuvântarea lui.

– Păi da, dar nu e Sfântul Părinte Arsenie Boca.

– Mergeţi şi-i cereţi lui. Şi apoi am să vă spun o întâmplare, dar după ce veniţi de la mormânt.

Bine. Mă duc, îi cer binecuvântare, dar nu era... Mă simţeam ca şi cum nu aş fi făcut nimic. Doamne, iartă-mă şi să mă ierte şi Pustnicul acela. Nu l-am cunoscut personal, dar îţi spun ce am simţit eu. N-am simţit nimic. Eu voiam să ajung la mormântul Sfântului!

No, când m-am întors, maica mă aştepta şi, zâmbind, mi-a zis aşa:

– Haideţi să vă spun o poveste adevărată despre Pustnicul Ioan şi Părintele Arsenie Boca. Într-o zi, s-a hotărât să meargă Pustnicul la Părintele Arsenie, că tot auzise despre dânsul. Şi când o ajuns în dreptul uşii bisericii, Părintele picta. La un moment dat, Ioan Pustnicul, Sfântul acesta, văzuse cu ochii săi înduhovniciţi, îndumnezeiţi – ce o fi văzut la Sfântul Părinte Arsenie Boca – şi s-a întors şi voia să fugă. Sfântul Arsenie, însă, tot om al lui Dumnezeu, cu daruri  peste daruri de la Bunul Dumnezeu, i-a zis pe nume, deşi era prima dată când venea Pustnicul la el.

– Măi, Ioane, măi, unde fugi, măi? De ce fugi?

Pustnicul se întoarce sfios şi răspunde:

– Părinte, te-am văzut la trei coţi deasupra pământului.

Părintele Arsenie i-a răspuns:

– Ioane, eu te văd la cinci coţi deasupra pământului. Stai aici, să stăm de vorbă.

Nişte lucruri extraordinare ce mi-au fost date să le aud! Şi câte nu sunt câte nu-s vorbite! Extraordinar!

Am ajuns la Prislop. Ningea ca în basme! Dar lucru extraordinar de curios pentru mine şi de neînţeles chiar şi acum, când vorbesc, jos era frig de-ţi crăpa capul şi vânt aspru, şi sus, la mormânt, parcă era în altă lume. Deloc nu bătea vântul şi cădeau fulgi mari, ca în poveşti! O zi de iarnă extraordinar de plăcută! Îngenunchez, mă rog şi cer binecuvântarea.

Dumnezeu şi Sfântul Părinte ştiu ce spun eu acum şi tot ce am zis până acum. Eu n-am simţit că îmi dă binecuvântare, dar am zis: măi, mi se pare mie... Eu am simţit în toată fiinţa mea: Nu pleca, mă, nicăieri! Stai acasă! Eu spun ce-am simţit... Dar ştiu că dacă spun cuiva, zice că nu-s întreg...

Părintele Daniel, după ce mi-a zis să cer binecuvântarea de la mormântul Sfântului, mi-a zis nişte lucruri foarte adevărate. De fapt, tot ce mi-a zis a fost foarte adevărat. Mi-a zis aşa: Dacă rezistaţi până în 15 august – am plecat prin iulie în Italia –, că vă va fi greu, dacă suportaţi până atunci, din 15 august vă va fi aşa de bine, că nu o să vreţi să vă mai întoarceţi. Şi exact aşa a fost.

Părintele Pantelimon şi Părintele Arsenie

Sunt multe, măi, omule, şi aş tot vorbi despre Sfântul Părinte Arsenie... Părintele Pantelimon, care a fost la Ghighiu, a ţinut tare mult să ajungă cândva la Prislop să slujească şi dânsul la o Sfântă Liturghie acolo. Îl avea la inimă de mult, din tinereţea lui, pe Sfântul Părinte Arsenie Boca. Şi s-a dus. Distanţa dintre Ghighiu şi Prislop a făcut-o cu maşina în şapte ore şi jumătate. Atât o făcut până acolo! Acolo, a participat la Sfânta Liturghie, a fost printre preoţii care au săvârşit Sfânta Liturghie. Când a plecat de acolo, era numai dânsul cu şoferul; spre Prislop, mai era cineva în spate, dar când s-au întors, nu mai era decât el cu şoferul. Însă tot drumul a simţit că e cineva în spatele lor, zicea Părintele Pantelimon. Dar nu i-a spus şoferului nimic, doar din când în când mai întorcea capul să vadă dacă e cineva. Nu era nimeni! Când o ajuns în faţa porţii mănăstirii, o auzit şi el şi şoferul acelaşi glas, care le-a zis: No, până aici v-am adus eu. De aici încolo, mergeţi singuri. Şi o precizare musai: distanţa, zicea Părintele Pantelimon, de la Ghighiu la Prislop e de şapte ori şi jumătate. Când au revenit, au făcut-o în trei ore şi jumătate. Zicea: maşina nu mai mergea pe asfalt; plutea! Nu ştiu cât mă credeţi – zicea Părintele Pantelimon –, dar am ajuns în trei ore şi jumătate, iar când am ajuns în faţa porţii, chiar înainte de a opri maşina, am auzit glasul în spate, unde mie îmi făcea mereu impresia că e cineva. Şi a confirmat şi şoferul după aceea, că şi el a avut senzaţia, cât o mers cu maşina, că a fost cineva în spate, dar i-a fost ruşine să-l întrebe pe părintele dacă nu simte şi el acelaşi lucru. Şi au auzit glasul amândoi: No, până aici v-am adus eu. De aici, mergeţi singuri. Deci distanţa de şapte ore şi jumătate dus, au făcut-o în trei ore şi jumătate întors. Dar cum zicea părintele: Nu ştiu cum mergeam, că dacă-l întreb pe şofer, nici el nu mai ştie. Pluteam! Nu mai auzeam nimic, nici motorul, de parcă eram într-un vis. Şi a fost întrebat: Părinte, mai ziceţi-ne ceva. Şi zicea Părintele: Nu mai zic nimic, că dacă aş spune câte ştiu şi câte mi s-au întâmplat referitor la Sfântul Părinte şi la mine, lumea n-ar mai crede. Nu ar mai fi nimic...

 

Bogdan Juncu (Făgăraş, Braşov)