Cu dragostea şi smerenia te mântuieşti!

Început de februarie... Aud o bătaie sfioasă în uşa biroului. Un bătrânel luminos, rodind a sfinţenie. Citise Sfântul Ardealului şi Fost-a om trimis de Dumnezeu şi ar fi vrut să mă caute, să îmi spună de Părintele Arsenie Boca. Gheorghe Morar, din Ucea de Jos (Braşov), poartă cu el un tezaur de amintiri, în centrul cărora se află Părintele său, după care şi-a crescut întreaga devenire duhovnicească: Părintele Arsenie Boca. La cei aproape 80 de ani, Gheorghe Morar este încă mereu în căutare... În căutare de Părinţi cărora să le urmeze poveţele, în cercetare de mănăstiri, de locaşuri ale lui Dumnezeu, adică în aşezare în ceea ce l-a învăţat, ani şi ani, Părintele Arsenie...

O viaţă în Hristos, pentru care Părintele Arsenie a avut rol decisiv! Şi îl are încă... 

Aşa se face că, dintr-o zi obişnuită, fratele Gheorghe Morar m-a tras după el în Sărbătoare...

 „Părinte, eu nu pot să nu vă caut!”

 Frate Gheorghe, am tot citit, sporadic, anumite frânturi din întâlnirile pe care le-aţi avut cu Pr. Arsenie Boca. Aş vrea, în cele ce urmează, să ordonăm puţin gândurile, amintirile, şi să încercăm să facem o radiografie destul de complexă a relaţiei cu Pr. Arsenie Boca.

Cum aţi auzit de Părintele Arsenie şi cum aţi ajuns la el?

Prima dată am fost la Drăgănescu, să îl întâlnesc pe Părintele Arsenie. Am fost cu soţia; soţia era bolnavă şi am vrut să vedem ce ne spune. Ştiam de mult despre Sfinţia Sa, auzisem despre el, dar nu mi s-a dat ocazia să mă duc, fiindcă împrejurările au fost în aşa fel că, atunci când era timpul să merg la Sâmbăta, dânsul n-o mai fost la Sâmbăta, o plecat. După aceea am auzit că e la Drăgănescu; fusese pe la închisoare, fusese pe la canal. Când a plecat de aici, de la Sâmbăta, după cum ştie toată lumea, s-a dus la Prislop. A stat acolo cât a stat, apoi a fost şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Când a venit de la Canal, după cum se ştie, a venit la Biserica Sfântul Nicolae de la Drăgănescu. Şi acolo s-a apucat de pictat şi a pictat de prin ’70 şi până aproape în ultimul an de viaţă, ’89. Desigur, că ultimii ani a fost şi la Sinaia.

Acolo, la Drăgănescu, atunci când au făcut sfinţirea, era lumea multă cum n-am văzut niciodată, la nicio altă sfinţire din nicio altă parte! O fost lume multă... potop! Şi m-au impresionat toate predicile, dar în ele abia în treacăt dacă s-a amintit de Pictorul Arsenie. Abia dacă a zis cineva cine a pictat biserica.

Părintele Arsenie a fost la sfinţire?

La sfinţire n-a fost. Nu, o fi fost în altă parte sau, dacă cumva o fost printre noi, noi nu-l vedeam. S-a mai întâmplat aşa... S-a întâmplat unora că au vrut să-l oprească pe Părintele, să stea de vorbă, dar, când să-i pună mâna pe mâna sa, a pus pe aer! Deşi îi vedeau mâna, trecea prin ea! De două ori a încercat să-l prindă cineva de mână, însă dădea doar de aer!

Aşa că Părintele, la sfinţire, nu era acolo. Practic, din ce am văzut noi, n-a fost.

Să ne întoarcem la prima întâlnire...

Da. Când m-am dus cu soţia, ştiam din auzite că Părintelui, când pictează, nu-i prea place să fie deranjat, aşa că mai închidea uşa la intrare şi picta singur, liniştit, pe tavan şi pe unde mai avea de pictat. Soţia era bolnavă, dar şi eu eram bolnav. Ne-am dus acolo, dar Părintele nu era. Am văzut că biserica e încuiată, aşa că am dat roată, să vedem, nu cumva îl vedem pe geam sau pe undeva pe acolo pe Părintele? Am dat roată şi am bătut în geam, dar am văzut că nu mişcă nimeni. Am mai bătut o dată şi am auzit: Ce, mă? Ce-i? Care-i baiul? Părintele Arsenie Ne-a răspuns din biserică... Şi am zis: Uite, Părinte, suntem veniţi de departe, avem probleme... „Ce-aveţi, mă? Ce probleme aveţi?” „Uitaţi, e soţia bolnavă...” A început soţia să-i spună cam ce are. Se uită la ea şi îi spune: Toată boala e boală de nervi! Nervii îţi sunt la pământ! Atunci, am vrut să zic şi eu ceva: Uite, Părinte, şi eu sufăr cu stomacul. Să-mi fac operaţie sau să nu-mi fac? „Nu, mă! Să nu-ţi faci! Că ţie îţi trece fără operaţie!” Da... Aşa mi-a spus. Şi aşa a fost! Am venit acasă – atunci lucram la combinatul chimic de la Râmnicu Vâlcea – şi o femeie de pe scară a procurat de undeva, nu ştiu de unde o avut, nişte chefir, chefir care creştea în lapte, o ciupercă ce creşte în lapte. Şi laptele care stă de azi pe mâine, ăla-i bun de medicament pentru stomac. Dizolvă acidul clorhidric din stomac, generat de stomacul bolnav. Acum ştie toată lumea că omul are ulcer din cauză că nişte glande produc prea mult acid clorhidric, şi că ăla atacă stomacul şi face ulcerul acolo. Şi am făcut tratamentul acela şi am scăpat de operaţie!

Când eram aproape gata cu discuţiile cu Părintele, ne zice: Veniţi în biserică, mă, să ziceţi un „Tatăl nostru”, mă. Între timp, a mai venit o femeie străină, de prin părţile Făgăraşului. A vorbit şi cu ea şi pe urmă ne-a spus şi nouă să ne spovedim, să ne împărtăşim şi să ne punem la punct cu trăirea creştinească. Cam asta a fost...

Şi femeii aceleia i-a spus: Tu, să faci copii! Că, dacă nu, te îmbolnăveşti şi păţeşti ca femeia asta – şi o arătat spre nevastă-mea. Că o doare capul de nu mai are nimeni ce-i face. Şi mai zice: Femeile devin sănătoase prin naştere de copii, prin naştere de prunci. Şi dacă umblă la numărul lor, devin bolnave de nervi; ori că nu-i face pe toţi, ori că nu face deloc. Se îmbolnăvesc de nervi! Şi soţia mea e bolnavă de nervi, că n-avem copii, pentru păcatele noastre.

Cum am plecat de acolo, toate s-au întâmplat cum a spus Părintele Arsenie, Sfântul Părinte. Eu m-am vindecat la stomac cu ciuperca aceea de la doamna de pe scară, iar soţia mea s-a mai ameliorat cu bolile, cu nervii, cu supărările pe care le avea. Timp de o lună de zile, ne venea tot să plângem în continuu. Aveam aşa o dragoste! Credeam că nici în Rai nu e cum ne simţeam noi atunci; şi eu, şi soţia mea, în acelaşi timp. Timp de o lună de zile, n-aş fi putut zice o vorbă rea sau să drăcui sau să zic rău de cineva. Îmi venea tot timpul să plâng! Tot timpul îmi venea să plâng, fără să îmi facă nimeni niciun rău. Nu, nu se poate explica în vorbe ceea ce am simţit, vreme de o lună de zile, şi eu, şi soţia. Eu, din timpul ăla, din momentul ăla, când am călcat întâi la Sfântul Părinte Arsenie, eu n-am putut să mai stau fără dânsul până când a plecat la cele veşnice! Şi la groapă am fost..., mai la urmă, dar am fost! Şi la priveghi şi – dau slavă lui Dumnezeu! – la toate parastasele, în afară de unul. Şi atunci am fost cu o lună înainte – m-am dus cu cineva la Părintele Arsenie şi la Preasfinţitul Daniil, care era la Densuş. Şi-mi zice cunoştinţa aceea: Hai să mergem la Densuş! „Hai!” Şi ne-am dus şi la Prislop. Atunci, într-un singur an, m-a zgândărit, de n-am fost la parastas, dar am fost în altă zi. Deci toate parastasele le-am făcut la Părintele Arsenie, din mila lui Dumnezeu şi din chemarea Părintelui.

Şi vreau să spun că, în tot parcursul ăsta – i-am spus şi Părintelui: Părinte, eu nu pot să nu vă caut! Dar Părintele a zis: Mă, să nu mai vii aşa! Prea vii des! Şi eu i-am răspuns: Părinte, eu nu pot să stau, să nu viu. Şi mi-a zis: Ştiu, mă, ştiu. Dar să vii mai rar! Şi l-am întrebat: Apoi, cam când? Şi mi-a spus: Cam la un an. Am fost şi la şase luni. Cred că l-am şi plictisit!

Să înţeleg că nu luaţi nicio decizie importantă fără să vă sfătuiţi cu Părintele... De unde şi nevoia de a-l vedea cît mai des.

Da. Aşa e. Să vă spun... Am început să lucrez la combinatul chimic din Victoria. Eu eram căsătorit, însă nu aveam copii, de aceea am primit o locuinţă din aceea, în comun, cu alţi lucrători. A început pe atunci, prin 1978, să se construiască şi combinatul chimic de la Râmnicu Vâlcea. Şi, odată cu oamenii calificaţi, de care era nevoie pentru pornirea combinatului, am fost transferat şi eu acolo. Am stat acolo vreo 9 ani. Am strâns ceva bani şi am vrut să cumpărăm o casă în Ucea, de unde era soţia. M-am dus la Părintele Arsenie şi l-am întrebat: Părinte, ce să fac? Să cumpăr casa sau nu, fiindcă oamenii care au locuit înainte acolo au murit rău? Părintele mi-a spus: Ia-o, mă! Că omul sfinţeşte locul. Tu nu ai treabă cu păcatele lor. M-am dus acasă şi am cumpărat casa.

Aici, alte treburi. Fiind o casă veche, degradată, erau toate stricate şi era nevoie de multe reparaţii. Neavând bani, le-am făcut treptat, într-o perioadă mai lungă. Şi de fiecare dată când voiam să fac câte o reparaţie, mergeam la Părintele Arsenie şi îl întrebam dacă e bine să fac sau nu. Când îmi zicea: Fă-o, mă!, atunci orice problemă o socoteam ca şi făcută. Şi le făceam pe toate fără niciun obstacol.

Mă duc odată la Părintele Arsenie, când aveam de început un lucru la casă, să îi cer sfatul. Îi spun despre ce e vorba şi îmi zice: Fă-o, mă! Dar mai întâi cheamă preotul ca să facă o rugăciune în curte. Am venit acasă, m-am apucat de treabă, dar nu l-am chemat pe preot, aşa cum mi-a spus Părintele. Din primăvară până în toamnă am căutat zidari pentru lucrare şi numai nu am găsit! Era aproape toamna şi eu mă miram de ce nu găsesc deloc zidari. Am stat şi m-am gândit şi mi-am adus aminte de ce mi-a spus Părintele Arsenie, că să chem preotul să facă rugăciune în curte. M-am dus şi am chemat preotul. Cum a ieşit preotul din curte, nu ştiu dacă a trecut o oră, şi aud cum bate cineva în poartă. Când deschid... doi zidari! Şi zice unul din ei: Am auzit că aveţi nevoie de zidari la lucru... Şi de a doua zi am început lucrul!

„Lasă, mă, că te ajut eu şi în alt fel!...”

Ştiu că l-aţi ajutat pe Părintele Arsenie la zidărie, la cele trebuincioase, la Drăgănescu. Spuneţi-ne câte ceva şi despre asta... Cum de v-a ales Părintele pe dumneavoastră?

Ce s-a întâmplat?!... Odată, când m-am dus la Drăgănescu, biserica era plină de lume. Dar vedeţi dumneavoastră că oamenii erau cu toţii pentru interes, numai să spuie păsul lui, năcazul lui şi după aia hai, hai să mergem! Dar eu n-am mers pe ideea aia. Eu m-am dus acolo şi să vedem ce zice Părintele că ar avea nevoie. Dacă o zis o dată: Ajutaţi, mă, care puteţi, am şi fost acolo să ajut! Abia am aşteptat să zic: Ajutaţi, mă! Eu gata am fost!

Cum s-a întâmplat... Părintele Arsenie vorbea cu lumea, când cu unii, când cu alţii, după care le spunea să plece. Văd după un timp cum vine un om grăbit, pe care îl aştepta Părintele. Şi zice: Daţi-vă la o parte, că uite, vine Niculae, zidarul nost! Parcă acum îl văd pe Părintele... Zidarul era din Arpaş. Vorbeşte cu el, după care zice: Cei din spate, daţi ajutor la zidar, la schele şi la ce mai trebuie. M-am dezbrăcat direct, şi m-am dus să ajut. S-a dat lumea la o parte, m-am dus la Părintele Bunescu, dincolo, am adus schele, am făcut schele. Trebuia să astupăm un geam, la intrarea în biserică, în dreapta, unde trebuia să fie pictat patriarhul României. Geamul din stânga nu ştiu când l-au astupat, dar pe cel din dreapta l-au astupat cu mine împreună, când am fost acolo. Ne-am apucat de treabă şi-mi zice Părintele: Mă, tu ia un halat pe tine, să nu se lege cineva de tine! Am luat un halat alb şi... ce să vedeţi?! Lucrând acolo, oameni au venit mereu, s-au băgat în biserică, să vorbească cu Părintele. Femei, bărbaţi, din toate părţile. Şi ce să vedeţi? Lucrând eu acolo, iaca vine un miliţian; cum li se zicea pe vremuri la poliţişti. Şi vine la mine: „Dumneata de unde eşti?” „Din Lisa!” „Păi din Lisa până aici n-au mai fost preoţi? De ce-aţi venit până aici? Cum aţi venit? Tu de unde eşti?” Şi i-a luat pe toţi la rând. No, eu mă frământam şi îmi ziceam: Dacă ar şti Părintele, să iasă acum afară, să nu se bage ăsta în biserică, să nu vadă ce-i acolo, că va fi mai rău! Doamne, când m-am gândit eu la asta, când mă frământam eu aşa, Părintele o şi ieşit afară şi s-a dus drept în faţa lui. Dar n-o zis nimic, s-a dus numai în faţa miliţianului şi se uita la el. Miliţianul, când s-o trezit cu Părintele Arsenie, cu Sfântul Părinte în faţă, ce să vezi? Zice: În Bucureşti nişte ţigani mi-au zis „domnule miliţian, aveţi noroc cu noi, ţiganii, că n-ar mai fi nevoie de miliţie!” Aşa de tare m-au supărat, de-mi venea să-i împuşc pe toţi! Şi s-o gândit la necazul ăsta şi ne-o lăsat pe noi în pace şi s-o dus.

Dar mie, de acolo, de unde lucram, atunci, mi-a sărit mortar în ochi. Nu ştiu cum s-a făcut, că am văzut o pietricică venind direct ochi! Aşa cum vezi când îţi intră o muscă în ochi. Şi m-a durut, au început să-mi lăcrimeze ochii. Când s-o gătat treaba, mai spre seară, zice o femeie: Dacă ai ceva de vorbit cu Părintele, du-te, că, uite, te aşteaptă. Sfântul Părinte – parcă acum îl văd! – sta rezemat de un pălănel, acolo, şi stătea să vadă dacă mă duc să zic ceva. Că ştia că fiecare avem câte ceva de spus... Şi m-am dus şi i-am spus: Uite, Părinte, ce necazuri am eu. Cu mama..., vrea să bage gazul metan, că noi nu suntem pe acasă şi n-are cine tăia lemne. Şi Părintele zice: Mă, mamă-ta trebuie să bage gazul metan! Că ce fac ăia de la primărie? Unul o punea pe listă, altul o tăia. Trebuie să bage gazul! Când am ajuns acasă, îi spun mamei şi ea aşa de tare s-a bucurat! Că ea ştie de Părintele Arsenie, că e un Sfânt. Şi la toată lumea a început să spună: Acuma bag gazul! Şi aşa s-a şi întâmplat, că imediat s-a rezolvat.

Apoi m-a întrebat: Mă, ce ai la ochi? Zic: Cred că mi-o sărit ceva în ochi. Aşa am zis... Atât! Altceva n-am mai zis nimic. Şi, după ce am plecat de acolo, m-am dus la spitalul Colţea, în Bucureşti, şi acolo mi-a întors ochiul pe dos şi a găsit o pietricică şi mi-o arătat-o: Uite, ai avut o pietricică în ochi. M-o legat la ochi şi mi-o spus o săptămână să stau cu pansamentul. Apoi m-am vindecat şi n-am mai avut nimic.

Altădată, Sfântul Părinte, acolo, în timpul lucrului, mi-o zis: Mă, de ce n-ai venit la masă? Că venise să ne cheme să mergem la masă, când o fost timpul mesei. Dar eu nu m-am dus. Eu m-am gândit aşa: Dacă mă duc, asta-i o plată. E ca şi când mi-ar fi plătit. Mai bine nu mă duc, că am plată mai bună dincolo! Cine ştie de ce voi avea eu nevoie când voi muri sau Dincolo, în partea aialaltă. Poate am nevoie mult de Părintele, să mă ajute acolo. Şi nu m-am dus. Când o venit înapoi, m-o întrebat: De ce n-ai venit, mă, la masă? Eu n-am ştiut ce să îi zic. Păi, Părinte, n-am venit... Că nu mi-o fost foame. Şi mi-a zis Părintele: Ai spus o minciună! Mi-o cunoscut gândul şi o zis: Lasă, mă, că te ajut eu şi în alt fel. Te ajut eu şi în alt fel! A zis de două ori vorba asta. Acum..., ce să zic? M-a ajutat! Eu n-am cuvinte să spun în câte probleme m-a ajutat! Că eu nu l-am părăsit deloc, cum v-am spus.

Odată, când m-am dus la Drăgănescu, Părintele Arsenie se uită la mine şi-mi zice: Mă, când te întorci acasă, să faci o cerere la serviciu în care să ceri să-ţi taie din salariu o treaptă, să ţi-l facă mai mic. Sigur că la început m-am cam împotrivit, însă, dacă aşa a zis Părintele, trebuie să fac, să văd ce se întâmplă! Am făcut cererea şi am depus-o unde trebuie. Erau şi mulţi consăteni care lucrau acolo, la administrativ. Cererea a ajuns la şeful de secţie care nu numai că a aprobat-o, dar i-a produs o aşa impresie bună, încât spunea la toţi că de când este el, aşa ceva nu a mai pomenit! Căci toţi doresc să-şi crească salariul, numai eu am cerut să îl facă mai mic! Mai ales că au am mai scris acolo că nu merit salariul acela după munca mea, deşi eu eram foarte conştiincios şi apreciat la locul de muncă. Însă sfaturile Părintelui niciodată nu dădeau greş!

„Dumnezeu, când are un plan cu cineva, îl ajută, mă!”

Voia lui Dumnezeu a fost să mă nimeresc odată cu un student din Haţeg la Drăgănescu. El, studentul, îl căuta pe Sfântul Părinte Arsenie. Şi îl căutam şi eu, desigur. Voiam să vorbim cu dânsul. Cum s-a întâmplat că ne-o chemat acolo, la casa parohială, la dânsul, acolo, la preotul Bunescu. Şi o început să vorbească cu noi: Mă, pentru ce ai venit? Tu pentru ce? Din vorbă în vorbă, studentul ăla din Haţeg zice: Părinte, am auzit că dumneavoastră deschideţi cartea. Mie mi-o venit să râd atunci, că eu ştiam cine e Sfântul Părinte. Şi mi-o venit să râd... Dar Părintele zice: Mă, eu nu deschid cartea; eu deschid mintea, mă! Şi, din vorbă în vorbă, Sfântul Părinte – să fi avut un aparat, să fi înregistrat! – ne-a spus, aşa, pe scurt viaţa dânsului. Ne-a descris-o. Şi ne-a spus şi cum a fost la Canalul Dunăre-Marea Neagră..., a vorbit mult despre el. Studentul acesta spunea: Eu învăţ bine, Părinte, dar nu ştiu cum se întâmplă că, atunci când ajung la examen, îmi pierd minţile! Habar n-am de nimic! Şi a început Părintele să-i spună cum să se odihnească, cum să se scoale, una, alta, pe toate i le-o descris cum să le facă şi că va ajunge bine. Între timp, din vorbă în vorbă, a început Părintele să îi spună din trecutul lui – al studentului – aşa, câte ceva, pe care numai el le ştia. Iar studentul sărea ca ars în sus: Dar de unde ştiţi, Părinte? De unde ştiţi? Iar a stat şi s-a gândit şi iar îi spune altceva. Subiectul trecea, dar venea altul. Şi el iarăşi sărea: Da’ de unde ştii, Părinte? Şi Părintele răspundea: Apoi, mai ştiu şi eu câte ceva... Şi aşa, ne povesteşte despre cum a pictat biserica – era foarte mulţumit cum a făcut-o. Şi ne-a spus, aşa, nişte probleme de pictură. Dar eu, în gândul meu, am zis: Lasă, că şi biserica de la Ghelari e frumoasă. E făcută bine şi aia. Dar Sfântul Părinte mi-o cunoscut gândul şi zice: Da, mă! Şi biserica de la Ghelari, da, şi aia e frumoasă! Dar e altul sistemul de pictură, nu ca la asta. Mi-a vorbit în termeni de pictură, de specialitate. Pe urmă, a vorbit de un doctor; a avut prieten un doctor. Şi aceluia i-a spus: Doctore, controlează-mă, vezi cum stau cu inima. M-a controlat şi mi-a spus doctorul că n-am voie să ridic mai mult de o găleată cu apă. Apoi, ne-a spus cum a fost la Canal, că ridica acolo buşteni şi unii se făceau că ridică, dar nu ridicau, şi greutatea cădeau pe ceilalţi. Trebuia să ridici! Dar eu zic: Atunci, Părinte, cum rămâne cu căldarea cu apă? N-o fost bun sfatul doctorului? Şi zice: Ba da, mă, dar Dumnezeu când are un plan cu cineva, îl ajută, mă! Dumnezeu, când are un plan cu cineva, îl ajută, mă! Asta e o vorbă pe care o ţin minte ca acum că a zis-o. Da!

Altădată, m-am dus şi, intrând în biserică, vine o doamnă. Dar am văzut de când a intrat doamna aceea că vine aşa, cam înfuriată. N-avea stare, când mergea într-o parte, când într-alta. Şi văd că intră Sfântul Părinte Arsenie în biserică, aruncă ochii spre noi o dată, aşa, parcă furios, şi se duce spre altar. Eu ce să fac? Văd că doamna aceea se uită către mine, vine la mine şi zice: Ia uite, mă! Să vin din Bucureşti şi să nu stea de vorbă cu mine! Uite, ce obrăznicie! Auzi, să vii din Bucureşti şi să nu vrea să stea de vorbă cu noi. Apoi, eu am zis: Păi, doamnă, nu vă supăraţi! Aţi greşit. N-aveţi ce vorbi cu omul ăsta! Dânsul e pictor; el pictează aici, uite, la biserica asta. Ea zice: Nu, eu îl caut pe părintele Bunescu. Şi-i spun: Uite, el e paroh aici şi, uite, îţi dă o rugăciune, pentru că văd că nu e aici. Şi ea spune: Păi vin mai târziu. Dar i-am explicat: Cu pictorul Arsenie n-aveţi ce discuta! Şi ies foarte frumos cu ea, ea se duce într-o parte, şi eu o iau către câmp. Ne îndepărtăm, ea a plecat definitiv, iar eu m-am dus şi am stat pe o bancă. Am stat acolo şi m-am gândit puţin, după care m-am întors. Când m-am întors, văd că Părintele venea dinspre altar, puţin zâmbind. Aşa l-am văzut şi eu atunci, puţin vesel. Şi mă întreabă: Care-i baiul, mă? Aveam o hârtie şi i-o întind, spunând: Uite, Părinte, am nişte neclarităţi aici şi aş vrea să mă lămuresc cu ce scrie aici. Nu mai ţin minte toate câte mi le-a spus. Am ieşit şi am văzut că foarte bucuros a ieşit Părintele după mine şi m-a condus până la portiţă. Deci era bucuros că, într-un fel, l-am apărat de femeia aceea. Şi-mi zice: Uite, ce mă supără pe mine câte o femeie din asta, că parcă le mănâncă limba. Dar eu am zis: Părinte, Dumnezeu să vă dea răbdare, să puteţi răbda. Am mai vorbit noi atunci, i-am mai zis eu câte ceva de-ale mele, ce mi-o mai venit în minte şi apoi am plecat...

Asta nu s-o publicat nicăieri aşa, cum v-am spus...

Când aţi mai fost, în ultima perioadă, când era urmărit, aţi avut vreodată probleme? Să vină Securitatea? Probleme de genul acesta?

Ştiu că ne lua buletinele Sfântul Părinte şi ni le dădea la urmă. Şi mai zicea uneori: Mă, să nu mai veniţi, că ne faceţi necazuri! Dar zicea aşa, cu gura moartă, că ştia că noi tot ne ducem...

Aţi ajuns la Părintele Arsenie şi în acea perioadă, în care nu vorbea cu nimeni?

Am fost o dată când Părintele Arsenie nu vorbea. Era la noi un creştin, foarte credincios. Fără carte, fără ştiinţă de carte; nici nu ştiu dacă avea alea patru clase. În schimb, era foarte credincios! Pe acesta l-a vindecat Sfântul Părinte Arsenie, când era la Sâmbăta, stareţ, de epilepsie. L-a vindecat Sfântul Părinte! Anii trecând mulţi, mulţi, mulţi, iată că am ajuns şi eu, împreună cu el, la Sfântul Părinte Arsenie. Dar cum am ajuns? Omul acesta, de care vă povestesc acum, fiind om foarte credincios, îi descoperea Dumnezeu lucruri deosebite. De pildă, i se arăta câte o cruce pe cer – o dată spre Răsărit, altădată spre Apus. Alteori, spunea: Uite, frate Gheorghe – aşa îmi zicea –, ce am păţit azi dimineaţă. Când m-am sculat, m-am trezit cu o capră în casă. Şi capra aceea avea pe frunte o cruce de aur, care strălucea ca soarele! Oare ce poate să fie? Şi o stat mult capra aceea... Zic: Mă, frate Dumitre, eu ştiu că diavolul se preface în capră, dar cu crucea nu ştiu ce să-ţi răspund. Vii cu mine la Sfântul Părinte Arsenie, să ne explice el? Zice: Viu! No, hai! Ne-am suit pe tren şi, paca-paca, ne-am dus la Părintele Arsenie. Când am intrat în biserică, nu l-am văzut pe Sfântul Părinte, că picta acolo, sus. Dar ne-am dus înainte, la icoanele acelea pe care le sărută oamenii. Am sărutat icoanele şi ne-am dat deoparte. Dar Sfântul Părinte se uita de acolo, de unde picta, şi văd că se uită pe sub ochelari şi ne vede şi se dă jos şi vine... la Dumitru, nu la mine! La fratele Dumitru. Vă zic aşa cum o fost. Ce faci, băi, bărbosule?, îl întreabă. Pentru că purta barbă Dumitru. Dar să vedeţi ce răspuns a dat un om fără carte, un răspuns pe care nici eu, astăzi, nu pot să-l lămuresc. A zis: Părinte, vreau să vă ajung cu călugăria. Şi o sărit, aşa, cu mâinile la picioarele Sfântului Părinte, le-o strâns în braţe, o pus capul pe picioarele Sfântului Părinte şi le strângea în braţe şi zicea: Părinte, vreau să vă ajung cu călugăria! Dar Părintele Arsenie zice aşa: Mă, tu de mult eşti călugăr, mă! Tu de mult eşti călugăr! Deci mireanului i-a zic că e călugăr. Dar omul acesta, pe unde se ducea, se uita către Răsărit şi îşi făcea Sfânta Cruce. Altădată mai mergea cât mergea şi avea la el o iconiţă cu Maica Domnului, pe care o scotea, se uita la ea, o săruta şi apoi o punea din nou în buzunar. Nu îi era ruşine de nimeni! În biserică, iarăşi, săruta icoanele fără niciun pic de jenă. Asta era viaţa fratelui Dumitru şi de aceea o şi spus Sfântul Părinte Arsenie: Mă, eu perioada asta n-am vorbit cu nimeni. V-am văzut jos, aici, şi am venit la tine...

Şi l-a întrebat fratele Dumitru de capră?

Da... I-o făcut semn să vorbească, să-i spună de capră. Şi zice: Părinte, uite, ce-am păţit cu capra... Uite, aşa şi aşa... Şi Părintele a zis: Mă, unde vedeţi semnul Crucii să ştiţi că-i bine, mă! Unde veţi vedea că se arată semnul crucii, să ştiţi că e bine. E semn bun! Dar să nu te mândreşti, Dumitre! Ai auzit? Ştii de Sfântul ăla cu caprele şi cu oile? Şi Dumitru a zis: Ştiu, Părinte, ştiu. Ştii, cu Părintele acela care a zis: eu nu-s cu oile, eu-s cu caprele, şi diavolul, atunci, în loc să se smerească, o dispărut. Şi Părintele a continuat: Aşa, şi tu! Ai grijă, mă! Ai grijă, Dumitre!

Şi mai avea Dumitru o parte bună, că el, dacă cineva nu credea şi îi spunea: Vezi de treabă, că ţi s-o părut, cu acela nu mai discuta. Adio!

Dar la mine venea, că ştia că eu cred. Eram în situaţia asta şi ne acomodam. Ştiam că e credincios şi că e bine să fim credincioşi.

Şi mi-a spus Sfântul Părinte despre el că Dumitru se mântuieşte, mă! Dumitru se mântuieşte! Aşa mi-a spus de el...

Apoi, am venit acasă.

„Cu dragostea şi smerenia te mântuieşti!”

Odată, când am fost la Sfântul Părinte Arsenie, a zis aşa: Mă, noi când zicem „Tatăl nostru”, Dumnezeu e Tatăl nostru, mă, iar noi suntem fiii lui, mă! Şi, dacă noi suntem fiii lui, când vrei să te duci undeva, să faci ceva, zii: „Tată, Îţi place unde mă duc eu acum şi ce fac eu acum?” Dacă ştii că ţi-ar răspunde „Ba!”, atunci nu fă! Sau: „Tată, îţi place unde mă duc eu acum?” „Nu!” Atunci nu mă duc! Sau: „Tată, îţi place ceea ce vreau eu să vorbesc eu acum?” „Nu!” Atunci nu vorbesc! Dar şi de gânduri să-L întrebaţi pe Dumnezeu, mă! Şi făcând aşa, vă mântuiţi, mă! Făcând aşa, vă mântuiţi!

Altădată, mă duc la Sfântul Părinte şi, intrând în biserică, zic: Părinte, aş vrea să îmi explicaţi puţin pictura asta. Era o pictură în faţă, unde mă uitam eu, care reprezenta calea contemplaţiei şi ascultarea de Dumnezeu cu dreaptă socoteală. Se arăta acolo un om cu barbă, ca un călugăr, cu mâinile întinse. În spatele lui era o cruce, iar el, în picioare fiind, ţinea două făclii, două lumânări mari. Şi, în jurul lumânării, a făcliei aceleia, era scris într-o parte dragostea, iar în cealaltă, smerenia. Aşa era scris în jurul făcliilor pe care le ţinea călugărul acela. Şi acel călugăr putea fi oricare dintre noi. Dar esenţialul, pe care mi l-a spus Părintele, a fost: Mă! Vezi, mă? Dacă ţii ăstea două făclii sus, cu dragostea şi smerenia te mântuieşti! Dar sunt greu de ţinut! Dragostea şi smerenia... Că vine careva şi-ţi dă o palmă şi ce răspunzi? De ce-ai dat, mă? Măcar să taci, dar nici aia nu poţi...

No, jos acolo unde stătea persoana aceea, călugărul sau oricare dintre noi, că toţi suntem în situaţia aia, jos, pe pământ, unde era cu picioarele, scria aşa: Să nu credeţi că veţi intra după moarte în Împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ. Deci după moarte să nu credeţi că veţi intra în Împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ. Asta scrie jos, iar sus scrie: Ascultare de Dumnezeu cu dreaptă socoteală, adică aşa cum ne învaţă calendarele ortodoxe, pe care le avem noi. Sfânta noastră Biserică ortodoxă ne învaţă, prin calendar, care sunt posturile. Asta e dreapta socoteală! Dacă facem mai mult, atunci putem să ne îmbolnăvim. Cred că asta e dreapta socoteală!

Vă spun alta, ce mi s-a întâmplat mie, deşi când am povestit asta în altă carte am spus că nu am fost eu. Am zis că e vorba nişte oameni... Am fost la Sfântul Părinte şi l-am întrebat pe Sfântul Părinte Arsenie aşa: Părinte, uite, am fost într-un loc, într-o staţie de autobuz şi nişte huligani au venit la mine şi au început să mă lovească, fără să le fac nimic. Dar Părintele a zis atunci: Mă, să te bucuri când ţi se întâmplă aşa ceva, mă! Să te bucuri! Şi-atunci eu, când am plecat de acolo, mă întrebam: Oare cum poţi să te bucuri când vine cineva şi te loveşte? Asta-i prea de tot! Nu se poate! Asta-i o greşeală! Şi mă tot frământam aşa, în gândul meu, şi am ajuns la concluzia că are dreptate. De ce? Citind din vieţile Sfinţilor şi a Martirilor, vedem că Dumnezeu foarte, foarte mult Se bucură când omul suferă fără să fie vinovat. Asta e o cunună, o mucenicie! Şi-atunci, de aceea a zis şi Sfântul Părinte: Să te bucuri când ţi se întâmplă aşa ceva! Dar să poţi tăcea, să nu zici nimic. Cum zicea cineva: Dacă nu poţi iubi pe cineva, măcar să-l respecţi!

Tot Părintele Arsenie sfătuia pe ucenicii săi: „Dacă nu vă puteţi iubi, măcar să vă îngăduiţi”...

Da, aşa e. Să vă mai spun şi altă întâmplare, legată de asta. Lucrând la Vâlcea, am avut un duşman cu care nu mă puteam îngădui deloc. M-am certat cu el şi am ajuns de ne uram. Şi el se ferea de mine, ştia că mi-e necaz pe el şi că-l urăsc. Şi mă duc la Sfântul Părinte Arsenie şi-i spun problema asta: Uite ce-am păţit, Părinte: am pe unul cu care nu mă pot împăca! Şi Părintele îmi spune: Mă, probleme din astea mai am şi eu, dar ştii ce să faci? Să vorbeşti cu el despre problema asta. No, mă duc acasă şi-mi tot spuneam: Nu, asta n-o pot face! Cum o să mă rog eu de el? Adică eu să mă rog? Nicidecum! Şi iar îmi vine gândul: Mă, trebuie să ascult! Dacă aşa o zis, trebuie să fac aşa, orice s-ar întâmpla! Şi aveam o carte pe care o citeam pe acolo, de-a Sfântului Efren Sirul – Sfârşitul lumii, judecata sufletului. Şi intru la el şi i-o pun înainte, să o citească. Şi-i zic: Uite, noi avem o pricină între noi. Citeşte ce scrie aici. Poate ne lămurim, să ne împăcăm. Numai că n-o plâns! Mă, Morare, mă, măcar de ar fi toţi ca tine, mă! Dar eu în gândul meu mi-am zis: Asta niciodată nu se întâmpla dacă nu era Sfântul Părinte Arsenie Boca! Nu se întâmpla niciodată!

Şi vă mai spun una. Altădată, mă mai ciorovăiam cu unul, tot acolo, în fabrică. No, şi de acela i-am spus Părintelui. Dar Părintelui îmi zice aşa: Mă, tu zici, el zice. Tu zici, el zice. Dumnezeu ce să mai facă? Bun... Am plecat de la Sfântul Părinte şi judec în felul următor: Mă, dacă mi-a zis aşa, ce trebuie să fac eu? Înseamnă că trebuie să tac. Dacă zice, orice s-ar întâmpla – chiar să mă lovească! –, trebuie să tac. Altceva nu trebuie să fac! Aşa am făcut...

Am avut probleme în fabrică, unele cu oameni care voiau să-mi facă rău în fabrică. Şi, când era fabrica în reacţie, voiau să-mi facă rău. Şi, odată, au plecat de acolo toţi şi... ce să vezi? Eu eram şef de echipă acolo. Când au venit, fabrica era deja în pornire. A venit la mine cineva şi mi-a arătat: Domnule, uite cum face amperajul ăla sus. Ce face acolo? Eu m-am dus repede şi am găsit apa deschisă acolo, unde intra în reactor, şi am ştiut că a ajuns la suflantă şi, gata, acum ori se sparge suflanta ori ceva se întâmplă! Am oprit apa şi am suflat instalaţia şi gata, era în pornire când a venit el, cel care a voit să îmi facă rău. Şi am zis către el: Uite ce-i! Dacă o fi să facem puşcărie, facem amândoi! Şi i-am mai spus ceva: Dacă Dumnezeu vrea să mă pedepsească pentru păcatele mele, ai să reuşeşti! Dar dacă Dumnezeu nu vrea să mă pedepsească pentru păcatele mele şi numai din răutate faci ce faci, atunci e vai de voi! Împotriva mea era omul acesta şi nepotul său. Şi o fost vai de ei! Cum o fost vai de ei? La ăsta i-o plecat nevasta, l-o lăsat cu doi copii. Ăsta s-o bătut cu un locotenent care o fost şi el de pază, acolo, la intrarea în fabrică şi l-o dus omul ăla la poliţie, l-o bătut de l-o înnegrit, o venit tată-său şi abia l-o scos cu bani de la poliţie. Şi, când o venit a treia zi la fabrică, negru ca paltonul, se uita lung la mine, să vadă ce zic eu când îl văd aşa. Şi vine la mine şi zice: Acuma cred că ţi-i haznă! Zic: Mă, voi v-aţi făcut-o! Voi v-aţi făcut-o! Singuri! Aţi căutat ce n-o trebuit şi v-aţi găsit, uite, necazul! Apoi, nu mai ştia cum să-mi zică: nea Moraru sau domnul Moraru? Şi eu le zic: Cum veţi vrea, aşa să-mi ziceţi. Dar esenţialul e acela că am fost la Sfântul Părinte Arsenie, care nu ştia ce am avut cu ăştia. Şi-mi zice: Mă, când ai câte o problemă, să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu, că Dumnezeu te ajută, mă! Dar mie mi-a venit repede întâmplarea în minte şi am zis: Părinte, mi-am pus-o şi o păţit-o! Părintele, atunci, o zâmbit şi s-o dus către altar. Deci iată că Sfântul Părinte ştia!

De aceea v-am spus: Părintele ştia ce am păţit eu acasă!

„Mă, te poţi mântui şi acasă!”

Am fost cu un frate, cu fratele Florea, la Sfântul Părinte Arsenie Boca. Şi a zis aşa Părintele: Mă, de ce aţi venit? Noi fuseserăm prin ţară, pe la mănăstiri. Şi când am ajuns la vrednicul de pomenire Părintele Cleopa, o fost fratele Florea şi, după aia, m-am băgat şi eu în chilia lui. Şi m-a întrebat: Mă, dumneata ce ai? Uite, Părinte, ce vreau să fac eu... Că n-am copii... Aş vrea să mă călugăresc şi eu. Mai pot? Era acum vreo douăzeci-treizeci de ani. Zice: Mă, îs cinci motive pentru care poate omul să se despartă de femeie fără să păcătuiască. Şi mi-a spus motivele: când celălalt păcătuieşte prin adulter; când unul din soţi trece la sectari; când unul din soţi moare; când ambii soţi se hotărăsc să intre în monahism; când unul din soţi vrea să meargă în monahism şi celălalt este de acord. Eu mă gândeam că mă potrivesc la ultimul motiv.

Am ajuns la Sfântul Părinte Arsenie Boca, dar Sfinţia Sa n-o fost de aceeaşi părere, iar eu am vrut ca ultimul cuvânt să fie al Sfântului Părinte. Şi aşa o şi rămas până la urmă.

Ne-a dat câte un scaun, mie şi fratelui Florea, apoi ne-a întrebat, pe rând, pentru care motive l-am căutat. L-a întrebat întâi pe fratele Florea. El i-o zis: Părinte, am venit să mai auzim şi vorbe bune de la dumneavoastră, că rele auzim destule în lume. Părintele îl întreabă: Şi ce ziceţi, mă, când auziţi rele? Şi fratele Florea zice: Ce să zicem?!... Că şi noi, până ieri-alaltăieri, făceam la fel. Şi zice Părintele Arsenie: Nu aşa, mă! Să nu ziceţi aşa! Ci să ziceţi: „Doamne, iartă-i pe ei şi pe mine! După aceea, Părintele face o comparaţie şi zice: Mă, omul pe pământ e ca o larvă care o perioadă de timp umblă greoaie, stând în găoace un timp, apoi, după aceea, devine fluture şi zboară frumos din floare în floare.

Se uită la mine apoi şi zice: La care mănăstire vrei să mergi? I-am spus că la Frăsinei. Şi îmi zice Părintele: Mă, dacă te duci acolo, te mântuieşti. Dar tu eşti căsătorit. Mă, de ce nu te-ai dus la mănăstire până nu te-ai căsătorit? Mă, te poţi mântui şi aşa, mă! Te poţi mântui... Şi mi-o zis: Mă, să vii cu femeia aici, mă! M-am dus cu femeia, iar ea i-a zis: Uite, Părinte, omul vrea să meargă în mănăstire, dar eu nu vreau. Şi Părintele iarăşi a zis: Mă, te poţi mântui şi acasă. Stai acasă! Şi femeia zice: Uite, şi-o lăsat barbă – că îmi lăsasem barbă. Şi mă întreabă Părintele: De ce ţi-ai lăsat barbă? Eşti preot? Eşti călugăr? Ba! Tai-o! Eu am zis: Apoi, Părinte, am citit într-un loc că bărbaţii trebuie să poarte barbă. Şi Părintele mi-a răspuns: Şi eu am citit. Da’ tai-o! Gata, am venit acasă, am tăiat-o. Apoi, când să plecăm, Părintele îi zice soţiei: Vezi? Am cam ţinut cu tine... Dar să nu te apuci, dacă ajungeţi acasă, să începi să-l baţi la cap că „uite, că o ţinut cu mine! Vezi? O ţinut cu mine!”, că s-ar putea să plece la mănăstire şi să nu-l mai poţi opri. Aşa o fost!

Am fost de multe ori la Sfântul Părinte... Nu ştiu numărul.

Să vă spun o întâmplare cu Sf. Ilie. Eu, pentru păcatele mele, am avut un vis. Ştiţi cum sunt visele astea... Uneori, sunt atât de înfricoşătoare, că vrei să scapi de el. Da, şi eu am visat o hidoşenie, urâtă tare, şi nu ştiam cum să fac să scap de ea. Mi se arătase pe lângă uşă, pe acolo. Şi eu am zis: Ilie, ajută-mă! Când am zis aşa, o dispărut complet.

Aveaţi evlavie mai mare la Sfântul Ilie? De ce neapărat pe Sfântul Ilie l-aţi pomenit?

Aşa mi-a venit să spun atunci... Mi-a venit fără să mă gândesc!

Mă gândeam că poate aveaţi o evlavie deosebită la Sfântul Ilie...

Am, am! Ca la toţi Sfinţii. Dar atunci, instantaneu, mi-a venit gândul să zic cuvântul ăsta. Şi asta am zis. Şi numai ce am zis: Ilie, ajută-mă, şi a şi dispărut hidoşenia!

Când am ajuns la Sfântul Părinte Arsenie Boca, i-am spus ce mi s-a întâmplat. Eu îi spuneam toate câte mi se întâmplau: şi ce păţeam şi ce visam. Şi i-am spus şi atunci ce am visat. Şi-mi zice: Mă, Ilie nu-i în vis, mă! Ilie-i în realitate, mă! Ilie nu e în vis! E în realitate, mă! Apoi, a treia oară l-am oprit eu şi i-am zis: Am înţeles, Părinte. Şi-atunci, a treia oară n-o mai zis. Deci dacă Ilie e în realitate..., vă daţi seama! Am stat de vorbă cu Sfântul Ilie!

„Nu-s două poze! Îs trei! Sunt trei poze!”

În volumul „Sfântul Ardealului”, cineva ne povestea despre un credincios care, primind o fotografie a Părintelui Arsenie, la Prislop, aceasta, printr-o minune, s-a multiplicat! Ştim că despre dumneavoastră era vorba în aceasta poveste frumoasă, în care Părintele Arsenie face din nou minuni. Vă rog mult să ne spuneţi câte ceva despre acest episod.

Cu pozele a fost în felul următor... Era în 2004. Am plecat de la Ucea de Sus cu un microbuz, spre Prislop, în jur de zece persoane, dintre care două persoane eram bărbaţi. Bărbaţi eram eu şi un vecin al meu, Ion. Când am ajuns acolo, la Mănăstirea Prislop, eu îi zic vecinului meu, care nu mai fusese până atunci: Ioane, lasă femeile să se ducă în treaba lor şi hai cu mine! Să mergem, că trebuie să stăm la coadă, să ajungem la cruce, să sărutăm crucea, că vine lume multă, din toate părţile. Hai să mergem la mormânt!

Zis şi făcut. Am plecat. El nu avea niciun bagaj la el, numai eu aveam o plasă, o sacoşă. Mergem acolo, încet-încet, până ne-o venit rândul la cruce. Când am ajuns acolo, era o maică ce dădea câte o poză la fiecare om care venea la crucea Sfântului Părinte. Înaintea mea a fost vecinul meu, Ion; a sărutat crucea şi s-o dat la o parte. Când ajung eu, maica o vrut să-mi dea o poză şi mie. Când să-mi dea poza, i-o căzut jos. S-o aplecat, o luat poza şi mi-o dat-o. După ce mi-o dat-o – o poză! –, am băgat-o în buzunar. Am băgat-o în buzunar, am sărutat crucea şi m-am dat de o parte. După ce m-am dat deoparte, Ion zice: Mă, vecine, noi suntem vecini... Bagă şi hârtiile astea la tine, că eu n-am unde le pune. Lui îi dăduse o doamnă nişte hârtii, trase la xerox, tot în legătură cu Părintele Arsenie. Zic: Da, cum să nu. El îmi dă hârtiile alea şi – Dumnezeu rânduieşte aşa – hârtia pe care mi-o dat-o, s-o îndoit în plasă. Şi ce-mi vine în gând? Să scot poza şi să o pun în hârtie, ca să nu se rupă prin plasă. Apoi, când o pun peste hârtiile lui, văd ca sunt două. Şi îl întreb: Mă, ţie de ce ţi-o dat două? Şi el îmi spune: Nu ştiu! Dar în gândul meu mi-am zis că vor fi fost lipite. Dar când o căzut jos nu se dezlipeau? Că a mea o căzut jos înainte să mi-o dea... No, de ce ţi-o dat două? Zic: Nu ştiu... Două mi-o dat... No, în fine. Mergem în jos, spre autobuz. Luăm autobuzul, venim acasă şi, când ajung acasă, soţia mă întreabă: Cum ai umblat pe acolo? Zic: Bine, uite, am fost la mănăstire, şi o maică de acolo mi-o dat două poze: una ţie, una mie. Nu i-am mai spus povestea, cum se întâmplase. Zic numai una ţie, una mie. Şi le-am pus acolo, pe maşina de cusut. Şi zic: Eu mă duc să votez. Când am venit de acolo, am găsit femeia râzând. Şi-mi zice: Nu-s două poze! Îs trei! Sunt trei poze! Şi ălea trei poze şi acum le am, puse în cartea Cărarea Împărăţiei. Nu le-am dat la nimeni, deşi mi le-o cerut unul, dar nu! Le păstrez, să le arăt oricui. Sunt aşa, micuţe, nu-s mari. Asta-i toată povestea. Simplă de tot! Însă frumoasă tare...

Cineva îl întreba pe Părintele Arsenie: Părinte, ce să fac? Oare să mă fac membru de partid sau să nu mă fac? Dar Sfântul Părinte n-o zis nici să se facă, nici să nu se facă. I-a zis: Du-te, citeşte Psalmul 1:„Fericit bărbatul care n-a stat în calea necredincioşilor şi care la sfatul necredincioşilor n-a şezut”. Şi şi-a dat seama imediat că acela e răspunsul şi s-a oprit şi s-a liniştit.

Altădată, m-am dus şi Părintele era grăbit să plece. Am avut şi eu nişte probleme prin fabrică, pe acolo. Şi acum mă înfior când îmi amintesc ce curaj am avut! Eram la părintele Bunescu, şi Părintele Arsenie o vrut să iasă. Şi am pus mâna pe uşă, m-am pus în faţa sa şi l-am ţinut până am terminat de vorbit. Şi după aia m-am tras la o parte. Sfinţia Sa m-o lăsat în pace... Măcar să-mi fi cerut scuze! Am făcut un gest pentru care, până la urmă, mi-o părut rău!

Odată îmi povestea: Vin oameni la mine şi-mi zic: „Părinte, avem necazuri!” Dar eu zic către ei: „Mă, ziceţi după mine?” „Zicem, Părinte!” „Aşa ne trebuie”. Dar n-o zis niciunul că aşa îi trebuie. N-o vrut să răspundă!

„Mă, mâncaţi mai puţin, că vine o foamete mare, mă!”

Silea Miron, care s-a dus de multe ori înaintea mea la Sfântul Părinte Arsenie, mi-o povestit cum a fost odată la Sfântul Părinte şi zicea aşa: Când o venit Părintele Arsenie – Sfântul Părinte –, noi râdeam, ca proştii. Ne-o prins, aşa, într-un moment neplăcut, în care râdeam prosteşte. Şi am zis: „Vai, Părinte, iertaţi-ne, că, uite, am râs... Dar Părintele zice: „Mă, dacă mi-ar fi îngăduit să fac cerul uite, aşa, să vedeţi ce e sus, n-aţi mai face dinţi albi! Auzi? N-aţi mai face dinţi albi!”

Altădată, acelaşi Sile Miron îmi povestea că s-a dus cu unul din Ucea. Erau cu traistele. Şi Părintele i-a văzut că suntem cu traistele şi le-o zis: Mă, mâncaţi mai puţin, că vine o foamete mare, mă! Şi ei au ţinut minte ce a zis. S-au dus mai în sus, s-au mai plimbat şi li s-a făcut foame mai pe seară. S-au apucat să mănânce. Şi zicea Miron: Mă, uite ce-i. Eu nu mănânc. Dar celălalt zice: Mă, Miroane, ştii ceva? Eu nu prind timpurile alea. Eu mănânc totul! Tu eşti mai tânăr... Tu nu mânca tot. Şi ăla o mâncat tot, că se gândea că nu mai prinde timpurile alea. Zis şi făcut. Unul o mâncat tot, celălalt n-o mâncat. Seara, s-au întâlnit cu Sfântul Părinte şi i-au povestit: Uitaţi, unul o mâncat, celălalt n-o mâncat. Ce-am zis eu, ce-o zis el. Şi Părintele a zis: Mă, nu vin timpuri din ălea, mă! Vine foamete după Cuvântul lui Dumnezeu. Foamete după Cuvântul lui Dumnezeu! Da! Păi nu vedeţi? Toţi au televizoare şi aparate, dar tot e foame după Cuvântul lui Dumnezeu.

„Şi-acum du-te şi te pregăteşte de ce n-ai: de drum...”

Altădată, am fost la Sfântul Părinte cu o femeie. Eu nu am vrut iniţial să mă duc, că fusesem mai înainte, dar femeia aia a tot insistat. Mie mi-era ruşine: Acuma, cum să mă duc să fac prezenţa în faţa Sfântului Părinte? Când eu fusesem cu vreo săptămână sau două înainte... Dar m-o lămurit de m-am dus. Când m-am dus acolo, Sfântul Părinte picta sus, deasupra altarului. Uşa era deschisă la altar prin exterior, de se vedea cum picta. Şi noi acolo ne-am aşezat, ne-am oprit, ca să vorbim cu Părintele. Şi nu ştiam cum să încep. Cu ce întrebare. Şi mi-am luat inima în dinţi şi am început să-i spun: Uite, femeia asta are nişte probleme cu sănătatea. Şi mă întreabă: Da’ ce ţi-i femeia asta? Zic: O prietenă de familie. Şi a început ea să vorbească: Părinte, uite, eu am panglică, mă doare uite, aşa, acolo, burta. Dar Părintele de acolo întreabă: Doctorii ce zic că ai? Ea răspunde: N-au vrut să-mi spună nimic! „Dacă nu ţi-au spus ei, îţi spun eu: ai cancer! Şi-acum du-te şi te pregăteşte de ce n-ai: de drum. Că Dumnezeu ţi-o scurtat zilele. Tu trebuia să ai şapte copii şi n-ai decât unul”. Vai, şi a început să plângă: Nici ăsta nu mă ascultă şi-mi face rău şi mă bate... Şi Părintele îi spune: Nu te supără destul! Legile ăstea pământeşti sunt clare: dacă omori pe cineva, eşti toată viaţa lipsit de libertate. Dar dacă tu ai omorât şapte vieţi, tu nu mai poţi plăti, că tu numai o viaţă ai... Aşa se socoteşte! Ai omorât o viaţă şi te-ai lipsit de libertate. Dar tu ai omorât şapte vieţi! Dar nu-i nimic, ai să plăteşti dincolo fără sfârşit. Şi-acum să vedem ce-ai să răspunzi tu înaintea lui Dumnezeu la judecată. Ce-ai să răspunzi atunci? Ea a spus: Că bărbatul a fost de vină, că el m-o îndemnat şi el cutare-cutare... Dar Părintele i-a răspuns: Nu! Tu nu trebuia să faci treaba asta. Şi, stând acolo şi discutând, mă întrebam: Oare de ce nu va veni jos, să stăm de vorbă aici? Gândindu-mă aşa, Sfântul Părinte se întoarce la mine şi-mi spune: Mă, n-am timp să mă dau jos, să stăm de vorbă, că vreau să dau pictura gata. Nu-i timp să tot amân... Acum, iar mai discutăm, intru în vorbă şi eu cu problemele mele şi iar îmi vine în minte gândul ăla şi iar îmi răspunde, iar se întoarce şi iar îmi spune: Mă, ţi-am spus că n-am timp să mă dau jos şi să stăm de vorbă! Ţi-am spus!

Aşa era Părintele Arsenie...

„Dar pregăteşte-ţi pielea, mă!”

Părintele Arsenie zicea că vămile văzduhului sunt foarte greu de trecut. Şi eu am zis: Părinte, n-am putea să trecem vămile ălea prin altă parte? Să nu mergem pe acolo, să ocolim? Mi-a răspuns: Nu se poate, mă, nu se poate! Şi a trecut vorba asta... După ceva timp, mă tot gândesc la pericolul acela care mă aşteaptă pe mine – m-am pus în situaţie. Ce să mă fac?, mă întrebam în gândul meu. Şi-l întreb pe Părintele: Părinte, mie mi-e frică de vămile ălea! „Mă, ţi-e frică, mă?” „Mi-e frică!” Îmi pare rău până în ziua de astăzi că n-am zis: Părinte, când voi trece pe acolo, te rog frumos să mă ajuţi, să pot trece vămile!... Dar parcă am avut gura legată – n-am zis vorba asta. Dar zic acuma... Dumnezeu ştie! Sper că mă aude şi acum...

Zicea Părintele că noi să punem întrebări, iar Sfinţia Sa ne răspunde, în limita posibilităţilor, că trebuie să dea pictura gata. Dar noi să întrebăm... Şi iar discutăm unele şi altele şi iar mă întreabă Părintele: Mă, ţi-e frică de vămile ălea? Ajungem la alte probleme, dar Părintele a revenit iarăşi: Mă, ţi-e frică de vămile ălea? „Mi-e frică, Părinte!”

Asta în aceeaşi discuţie sau altădată?

Tot în aceeaşi zi, poate vreo jumătate de ceas mai târziu. Mai mult sau mai puţin, nu mai ştiu, dar ştiu că a revenit din nou. Şi mă întreba iară: Mă, ţi-e frică, mă? „Mi-e frică!” Şi iarăşi mă gândesc de ce n-oi fi zis...

Mai întrebăm şi unul, şi altul. Şi Părintele Petru vamvulescu mai pune câte o întrebare, şi eu şi, deodată, zice Părintele către mine: Mă, urcă-te pe scara asta, sus. Era pe o scară unde picta dânsul. M-am urcat pe scară, pe schela aceea, şi-mi spune: Dă-te jos! M-am dat jos. Urcă-te sus iar! M-am urcat sus. Dă-te jos! M-am dat jos. După ce m-am dat jos, era un lighean cu apă acolo, într-un colţ al bisericii. Şi-mi spune Părintele Arsenie: Du-te şi te spală pe mâini acolo, în ligheanul ăla. Eu, în momentul când Sfântul Părinte Arsenie a spus vorba asta, m-am gândit că toate vorbele Părintelui Arsenie Boca sunt cântărite şi că au un înţeles. Nu eram murdar pe mâini, aşa că m-am gândit că alte înţelegeri are ceea ce mi-a spus. Dar m-am dus şi m-am spălat pe mâini şi spălându-mă pe mâini acolo, am zis: Părinte, uite, aşa aş vrea să mă spăl de păcatele mele, cum mă spăl în ligheanul ăsta, aici! „Da, mă, da! Dar pregăteşte-ţi pielea, mă!” Şi când a zis pregăteşte-ţi pielea, a pus mâna în sus şi cu două degete a mişcat de pielea de la mână. Aşa a zis: Pregăteşte-ţi pielea! Eu m-am gândit: Aşa să fie, că fiecare om trebuie să sufere pentru păcatele lui. Ori într-un timp sau într-altul, ori veşnic, ori aici, provizoriu, dar trebuie, într-un fel sau altul, fiecare să suferim pentru păcatele noastre!

Altădată, când m-am dus la biserică la Drăgănescu, l-am găsit pe Părintele acolo, în biserică, şi nu era lume prea multă, ca altădată. Şi Sfântul Părinte Arsenie era dispus, vorbea cu fiecare câte ceva şi, la un moment dat, văd că era relaxat, cu poftă de vorbă, mai glumeţ puţin. Şi zice Părintele: Mă, să ştii că Nicolae Iorga a fost un geniu. Dar fiecare om e cu slăbiciunile lui – s-a referit la vreun păcat al lui, probabil. Am înţeles asta din ceea ce s-a vorbit mai departe. Zicea: Eu, când am fost teolog la Sibiu, am fost trimis de mai-marii mei la un mitropolit, care locuia la bloc, la un apartament. El avea titlul, dar nu avea funcţia...

Era onorific...

Nu era în funcţie.

Era mitropolit?

Aşa am înţeles. Sau episcop. Şi zice: M-am dus şi sun la sonerie, dar văd că nu mişcă nimeni, nimic. Apăs a doua oară, nimic. A treia oară când am pus degetul acolo, eu am ştiut că-i acasă. Şi pun degetul şi nu-l mai iau de pe sonerie. Şi numai ce deschide uşa persoana respectivă şi, înfuriată, se repede la mine: „Ce faci aici, mă? Ce faci gălăgia asta? Cine eşti tu? Eşti teolog? De ce nu-ţi laşi barbă, mă?” „Apăi, vă spun mai la urmă.” Am intrat, am vorbit, dar când îmi punea întrebări din ăstea, răspundeam: „Las’ că vă spun la urmă, las’ că vă spun la urmă”. Răspunzând scurt, mă gândeam cu ce vorbe să încep după ce termină. Mă gândeam şi l-am întrebat: „Nu vă supăraţi, Sfinţia Voastră, dar cum dumneavoastră, cu titlul şi funcţia pe care le aveţi, staţi într-un apartament? Ar trebui să fie mai deosebit, să aveţi alte condişii...” Când am început să-l laud – vai de mine! – l-am dezarmat complet! „Hai, hai încoace, cutare. Păi de ce nu spui mai iute?” „Păi v-am spus că vă spun la urmă”. Şi, mergând mai departe, ajunge la altă discuţie.

Mergând printre oameni, pe acolo, eu eram foarte atent, că ştiam că cuvintele Părintelui Arsenie Boca sunt gândite bine şi că niciodată nu vorbeşte în plus sau să greşească. Ce spunea era sfânt! Şi eram foarte atent la tot ceea ce spunea Sfântul Părinte. Şi zicea: Mă, după ce moare omul, sufletul se duce la nişte locuri de aşteptare, până la judecata lui Dumnezeu. Şi acolo stau până va veni Judecata. Dar sunt unii, care se duc pe la mănăstiri şi-i scot Părinţii din iad, mă! Zicând vorba asta, face o stânga-mprejur, ca în armată, şi se opreşte cu faţa drept spre mine. Se uită la mine, fără să zică nici una, nici alta. Numai se uita la mine drept! După ce am plecat de la biserică, am început să mă gândesc, să îmi explic gestul Sfântului Părinte de atunci, de când s-a uitat la mine. De ce s-a uitat la mine şi de ce a zis că Părinţii pot scoate suflete din iad? Ce fac eu? Ce gândesc eu? M-am verificat pe mine, în general. Şi aşa, gândindu-mă la mine şi la ce a zis Părintele, am ajuns la concluzia asta: că eu mai duc pe la mănăstiri, prin dreapta, prin stânga, pe unde mă mai duc, şi dau rugăciuni. Primele persoane pe care le trec pe pomelnic sunt părinţii. Apoi urmează fraţi, surori şi aşa mai departe. Eu foarte mult mă duc pe la mănăstirea Frăsinei. Acolo dau şi acum; în continuu se pomenesc părinţii mei acolo. Şi m-am gândit că asta este ceea ce spunea Părintele Arsenie, că unii îşi scot părinţii din iad. Şi am înţeles şi în privinţa asta că oamenii se duc din lumea asta nepregătiţi şi mai petrec şi pe acolo pe unde nu trebuie... Rugăciunile care se fac îi ajută însă să îi aducă spre Împărăţia lui Dumnezeu.

„Mă, să vă faceţi datoria, că Dumnezeu şi-o face!...”

Când am fost odată la sfânta biserică de la Drăgănescu, era multă lume acolo şi erau prinoase multe; era o masă aşezată în mijlocul bisericii şi multe prinoase adunate acolo. Oameni iară erau mulţi. Şi vine Sfântul Părinte Arsenie şi se plimbă, aşa, pe lângă masa aceea şi se uită la noi. La un moment dat, zice cuvântul ăsta: Mă, mă, mă! Habar n-aveţi voi, mă, cum cunosc eu omul! Habar n-aveţi voi cum cunosc eu omul! Şi, după ce a zis cuvântul ăsta, s-a oprit, ca şi când i s-ar fi părut că a vorbit ce nu a ttrebuit şi a început să repare puţin ceea ce a spus; i se păruse, probabil, că a vorbit în plus. Dar de la Dumnezeu e asta. Dumnezeu lucrează! A încercat să repare puţin, pentru că, de fapt, Sfinţii nu spun ceea ce se petrece cu ei. Nu spun! Şi chiar dacă se întâmplă ca cineva să afle, îi spune să tacă, să nu spună. Pentru că lucrurile astea mari nu se spun.

Altădată, când m-am dus la Drăgănescu, iarăşi era lume multă pe acolo. Noi, bărbaţii şi femeile, ne-am dat către Părintele, să-i sărutăm mâna. Dar Sfântul Părinte se uită la noi şi zice: Mă, mă! Ăstea-s formalităţi, mă! Ăstea-s formalităţi! Daţi, mă, rugăciunea aici! Daţi rugăciunea aici. Şi, din momentul acela, am început să înţeleg că rugăciunile care se dau la Drăgănescu – bineînţeles că şi acolo, la Prislop, unde e trupul dânsului – sunt un mare dar de la Dumnezeu, care a venit pentru Părintele Arsenie. Şi toţi care dau acolo se folosesc.

Asta a spus-o şi preotul paroh de la Drăgănescu, ce e acum acolo.

Altădată când am venit iarăşi la biserică, m-am nimerit tot cu Părintele Petru Vamvulescu în biserică. Şi mai erau şi alţi oameni. Şi, când a venit Sfântul Părinte Arsenie, a zis: Mă, să vă faceţi datoria, mă, că Dumnezeu şi-o face, mă! Mă, să vă faceţi datoria, că Dumnezeu şi-o face! Dar eu, de acolo, zic: Ce să facem, Părinte? Ce să facem? „Să vă rugaţi lui Dumnezeu, mă! Mă, să vă rugaţi lui Dumnezeu, mă!”

Odată, am zis: Părinte, cântările ăstea sunt bune? Ăstea pe care le cântăm noi, ca pricesne... E vorba de cântările duhovniceşti, ale Oastei Domnului. Zice: Da, mă, îs de folos!

„Mă, de ce bagi în gură mai mult decât intră?”

S-a întâmplat odată, când am fost la Sfântul Părinte, că m-am dus cu un nepot de-al meu. Şi stăteam mai la uşă, acolo, că era lume multă. Şi Sfântul Părinte şedea pe un scaun, mai în faţă, şi mai erau nişte oameni acolo. Şi ne face semn nouă, care eram mai la uşă: Mă, veniţi încoace şi ascultaţi şi voi, că vă prinde bine, mă! Şi noi ne-am zis: Hai să mergem mai în faţă. Şi ne-am dus la Sfântul Părinte şi am fost foarte atent să văd ce vorbeşte cu cei din jur Părintele, ca să ascultăm, că o zis că ne prinde bine. În momentul acela, le vorbea unor oameni despre efectele alcoolului în organism. Şi Sfântul Părinte spunea în felul următor: Alcoolul nu face bine în organism. Nici un gram de alcool nu face bine în organism! De stricat strică, dar bine nimic absolut nu face! Că mulţi zic că îl folosesc ca pe un medicament, că nu strică..., dar realitatea este că strică!

Şi mai departe vă spun, tot în legătură cu asta, că fratele Florea, de care v-am mai zis în alte ocazii, a venit pe la mine cu un ziar. Şi acolo, în ziarul acela, într-un articol scria despre efectele alcoolului în organism. Şi acolo scria exact ce a spus Sfântul Părinte Arsenie, cu vreun an sau doi înainte, de nu se putea pune problema că Părintele ar fi citit articolul şi pe urmă ne-ar fi zis! Erau nişte teste făcute pe mai mulţi oameni, în trei ţări – în Germania, Franţa şi Anglia. Şi s-a constatat după un număr de ani că alcoolul nu aduce niciun bine în organism. Din primul gram face rău! Şi ne-am mirat foarte mult, cu fratele Florea, că exact cum o spus Sfântul Părinte, aşa o fost şi rezultatele testeloraclea ştiinţifice!

Sfântul Părinte ştia şi medicina, dar el nu vorbea în general din medicină. La o femeie i-a spus, de exemplu, după ce a văzut că are un cucui în cap: Du-te şi dă cu ceva acolo! Şi îi spunea cu ce să dea, ce medicament să folosească. Şi se făcea bine! Dar acesta era numai un pretext, că de fapt o vindeca Dumnezeu, prin darul pe care Părintele îl avea. Numai îi spunea ce să dea, ca să se facă bine, şi se făcea bine. Au fost multe cazuri! O femeie, de exemplu, tot tuşea. I-a spus ce să facă, ce să ia – nişte ceaiuri – şi s-a făcut bine, de n-a mai fost la niciun doctor! Unii au fost bolnavi şi s-au vindecat.

Un coleg, un prieten de-al meu, cu care mergeam pe la mănăstiri – la acela a fost Sfântul Părinte Arsenie la el acasă – era bolnav, stătea în pat. Şi l-a întrebat Părintele: Ce faci, mă? Şi i-a spus: Uite, îs bolnav, Părinte... „Lasă, că te faci bine, mă!” Şi s-a făcut bine! Pe atunci, Sfântul Părinte era la Sâmbăta şi mergea prin sate, pe la oameni. Se ducea acolo, dincolo, se băga pe la oameni şi stătea de vorbă. Prin sat, pe la Ucea de jos, s-a întâmplat că a trecut pe lângă poartă pe la nişte oameni şi era un bătrân acolo, care şedea pe o bancă. Şi îi zice: Mă, de ce bagi în gură mai mult decât intră? Ăla se uită şi nu ştia ce să răspundă. Mă, de ce bagi în gură mai mult decât intră? După aceea, îi spune Părintele: Mă, de ce munceşti tu acum aşa mult, că eşti o singură persoană? De ce munceşti atâta? N-are rost să munceşti atâta! Deci asta însemna cuvântul că bagă în gură mai mult decât îi trebuie.

Aici era baza Părintelui Arsenie: să nu se mândrească omul

Era la noi în sat o femeie micuţă, pe care o chema Chiva a Susani; aşa îi zicea în sat. Tot satul o cunoştea, dar cu noi era şi rudă apropiată, din partea soţiei. Şi toată viaţa ei a trăit foarte retrasă; nu a fost căsătorită. Era o femeie micuţă, care mergea des la biserică, la vecernie. Cu paşii ei mărunţi, numai ce o vedeai că se duce la biserică. Şi când s-a dus la mănăstire la Sâmbăta, Părintele Arsenie a întrebat-o: Unde eşti tu, a′ mico, că de când te caut pe tine, tu?! De când te caut pe tine?! Unde ai fost? Unde umbli? Sfântul Părinte ştia dinainte care sunt oamenii lui Dumnezeu...

S-au dus odată doi oameni credincioşi, din partea Săsăuşului, la Părintele Arsenie, la mănăstire, la Sâmbăta. Şi odată le spune pe nume: Mă, vedeţi, că, peste o săptămână, să veniţi aici, că vreau să vă împărtăşesc fără să vă spovedesc. Aveţi de grijă cum trăiţi! S-au dus acasă şi s-au gândit cum să facă să nu facă niciun păcat, niciunul, nici cu vorba, nici cu fapt, cu nimic, să poată să se împărtăşească fără să se mai spovedească la Sfântul Părinte Arsenie! A trecut timpul pe care l-a programat Sfântul Părinte şi s-au dus la mănăstire la Sâmbăta, să se împărtăşească. Când s-au dus acolo, s-au prezentat la Părintele Arsenie. Acesta s-a uitat la amândoi şi i-a zis unuia: Mă, tu ai făcut un păcat! Ia spune, ce-ai făcut? El a stat şi s-a gândit şi a spus: Părinte, eu nu ştiu! Nu-mi aduc aminte niciun păcat! Am avut grijă... Dar Părintele a zis din nou: Măi, ai făcut un păcat. Hai să ţi-l spun eu: mă, nu o venit la tine un om sărac şi ţi-o cerut o cămaşă şi nu i-ai dat? „O, ba da, Părinte! Dar numai două cămăşi am... Dar mă duc acum să o dau pe cealaltă...”

Sfântului Părinte Arsenie îi plăcea foarte mult laptele de bivoliţă, şi lumea cam căuta să-i facă o bucurie şi să-i ducă nişte lapte, mai ales că se ştia că e un Sfânt. Se ducea oamenii şi câte 14 kilometri pe jos, până la mănăstire, la Sâmbăta. Din toate satele se duceau! Dar şi de la Ucea se duceau. Şi care mai avea, îi ducea lapte de bivoliţă, de care Sfântul Părinte tare mult se bucura. Şi o femeie – nu ştiu cu ce gând – a luat lapte de vacă de la cineva şi i-a dus şi ea Părintelui Arsenie. Părintele, până n-o scos laptele din traistă, zice: Apoi, tu, de ce te-ai mai chinuit? Că din ăsta e şi pe aici...

Când am fost cu soţia odată, amândoi, ne întrebam ce să facem, să ducem şi noi ceva Sfântului Părinte Arsenie, să-i facem o bucurie. Şi am adunat şi noi nişte struguri şi i-am dus acolo. Se uită Părintele la ei – i-o plăcut, aşa – şi o zis: Mă, îmi faceţi obligaţii multe, mă! Îmi faceţi obligaţii! Şi mi-a dat de înţeles că Părintele, la cei care se duceau cu câte ceva – nu numai la aceia, la toţi, în general, dar mai ales faţă de aceia care îi duceau câte ceva – se simţea îndatorat să-i ajute şi sufleteşte, în alte privinţe. Nu ştiu în ce situaţii, dar ştiu că Părintele se simţea îndatorat să-i ajute.

Pe Sfântul Părinte Arsenie l-am văzut în toate fazele, şi supărat, şi bucuros. Foarte mult punea Sfântul Părinte accent pe smerenie. Sfântul Părinte Arsenie, de multe ori, când vedea un merit al cuiva, îi spunea de meritul acela, după care îi întorcea o vorbă, ca să nu se mândrească. Asta era, la Părintele Arsenie, tactica lui. Spunea că mândria e cel mai periculos păcat din câte face omul. Că, dacă te mândreşti, ai terminat cu toate. Aici era baza Părintelui Arsenie: să nu se mândrească omul.

Am fost şi ţi-am văzut suferinţa...”

Mi-a povestit fratele Silea Miron din Ucea de Sus o întâmplare. A spus că el, când s-a înscris în colectiv, colectivul ăsta a venit cu multe greutăţi. A început să se pună cotă de lapte de oameni, să dea cote la toate, încât rămâneai sărac de tot. Şi el, supărat că i-a pus cotă de lapte prea mare, s-a apucat şi a băgat apă în lapte, ca să lungească laptele şi să dea la stat lapte din ăsta, lungit. Şi, dacă a făcut treaba asta, după puţin timp s-a îmbolnăvit tare. S-a îmbolnăvit tare şi s-a dus la spital. Acolo, la spital, când s-a dus, într-un timp când era linişte, aude uşa că se mişcă la salonul în care era el. Vede că se deschide uşa şi zice fratele Silea: Mă uit, nimeni! Se închide uşa, nimeni! Nimeni! Nu văd pe nimeni! Însă dintr-o dată simt că se lasă arcurile la patul pe care stăteam eu. „Măi, cine e lângă mine?”, mă intreb. Nimeni! Nu văd pe nimeni! Dar arcurile s-au lăsat!... O stat cam zece minute arcurile lăsate, aşa, la patul lui şi, după aceea, aude ca şi cum s-ar ridica cineva. Se deschide uşa..., iară nimeni! Se închide uşa..., iară nimeni! No, vine timpul – povesteşte fratele Miron – de m-am făcut bine şi m-am dus acasă. Dacă am ajuns acasă, m-am dus la Părintele Arsenie şi l-am întrebat: „Părinte, nu cumva aţi fost la mine, la spital?” „Ba am fost, mă! Am fost şi ţi-am văzut suferinţa. Dar ştii de unde ţi-a venit suferinţa? Suferinţa ţi-a venit că tu ai băgat apă în lapte. Tu nu trebuia să bagi apă în lapte, mă! Dumnezeu te-o pedepsit! Tu trebuia să faci aşa cum o fost rânduit de la Dumnezeu. Nu să bagi apă în lapte...

„Arsenie, Arsenie, asta numai tu mi-ai făcut-o!”

Odată, într-o sărbătoare, a fost la mănăstirea Sâmbăta vlădica, mitropolitul care era atunci, Nicolae Bălan. Şi a venit şi a dat ordin ca monahii să meargă să strângă fânul pe care îl aveau acolo, în cadrul mănăstirii, pentru că fânul n-are sărbătoare (cum spunea mitropolitul) şi el trebua adunat, ca să nu plouă peste el. No, li s-a spus călugărilor să meargă la fân. Călugării, după ce a plecat vlădica de acolo, s-au dus la Părintele Arsenie, care era stareţ, şi l-au întrebat: „Părinte, ce să facem? Uite ce ne-a spus vlădica, să mergem la fân...” „Mă, dacă o zis să vă duceţi, mergeţi! După aia vom vedea noi ce se mai întâmplă; dar acum mergeţi unde v-a spus!” S-au dus, or făcut fânul, l-o băgat în şură, treabă bună! Noaptea o venit o furtună şi o vijelie, care o luat ţigla de pe şură şi tot fânul care o fost în şură o dispărut, l-o luat vântul, de nu mai aveai de unde să-l aduni! Dimineaţa, a fost chemat mitropolitul să vadă ce s-o întâmplat acolo. O venit, o cercetat, o constatat situaţia şi, la urmă, o exclamat: Arsenie, Arsenie, asta numai tu mi-ai făcut-o!

„Mă, să taci, că eu te fac de nu mai latri!”

S-a întâmplat că, odată, un om, venind la mănăstire, o fost muşcat de câinele mănăstirii. Şi omul care o fost muşcat s-a dus la Părintele Arsenie şi i-a zis: „Părinte, e frumos ce se întâmplă aici? Uite, am venit să mă rog lui Dumnezeu şi câinele mănăstirii a venit şi m-o muşcat. Bună-i treaba asta?” „Mă, mai cunoşti câinele?” „Îl cunosc, cum să nu!” „Hai şi mi-l arată!” S-o dus să-i arate câinele şi a zis: „Uite, ăsta!” Părintele Arsenie s-o dus la el şi o zis: Mă, să pleci şi să nu te mai văd pe aici!” În momentul acela, câinele o pus capul în pământ şi o plecat şi nimeni nu l-o mai văzut din ziua aceea în mănăstire.

Odată, când m-am dus la Sfântul Părinte Arsenie la Drăgănescu, am fost chemaţi la casa parohială, la Părintele Bunescu, ca să vorbească Părintele Arsenie cu noi acolo. Părintele Bunescu acolo, în casa parohială, în curte, avea un câine care lătra întruna. Eu, care am auzit câinele, ştiind că Părintele e urmărit de autorităţile care erau pe timpul ăla, m-am gândit că nu prea sună bine, să latre câinele aşa tare, dar n-am zis nimic. Mă gândeam doar că nu e în regulă cu câinele ăla. Părintele Arsenie s-a sesizat, auzind că latră câinele fără încetare. S-a dus la câine şi i-a zis: Mă, să taci! Să nu te mai aud! Să nu mai latri! A venit Părinte, dar câinele a continuat să latre. S-a dus Părintele din nou la el. L-am auzit eu, cu urechile mele şi toată faza s-a petrecut sub ochii noştri! S-a dus iar la el şi i-a zis: Mă, să taci, că eu te fac de nu mai latri! S-o întors, dar câinele iar a început să latre. S-a dus la el, a luat câinele de lanţ şi l-a dus în spatele casei parohiale. Eu am crezut că l-a legat sau că-l bate sau cine ştie ce îi face. Dar nu s-a întâmplat nici una, nici alta. După ce a apărut Părintele de după colţ, câinele a venit şi el, dar nu i-am auzit nimeni gura de atunci. Câinele era pe lanţ, dar nu a mai lătrat deloc. A tăcut din gură!

Iscoadele Părintelui Arsenie

Ştiu că odată erau acolo şi unii care au fumat. Şi a întrebat Părintele: Mă, cine o fumat aici? Până la urmă, unul zice: „Eu am fumat, Părinte.” „Mă, ţigara aia face rău aici, mă! Şi a arătat către inimă. Nu-i bună! Face rău!”

Altădată, când m-am dus la Părintele, iarna, era şi unul din Cârţişoara acolo. Cam ca mine, ca vârstă. Şi ne vede Părintele şi zice: Mă, să faceţi loc cu zăpada aici! Să curăţaţi zăpada aici, că apoi vă ajut cu ce aveţi nevoie! Ne-am apucat şi am ferit zăpada. Omul ăla voia să abandoneze la un moment dat. Ajunge, zice. Ba nu! Hai să mai facem până gătăm! Şi am făcut până mi-o plăcut cum arată. În timpul când lucram la zăpadă, au venit doi oameni, două persoane străine, îmbrăcate frumos, care ne-au întrebat: Unde-i Arsenie? Cam în felul ăsta ni s-au adresat. Sau au întrebat de pictorul Arsenie. Am zis: O fi în biserică... Şi au plecat. N-a trecut mult – puţin de tot a trecut – şi vine preoteasa, soţia Părintelui Bunescu şi ne-a întrebat foarte aspru ce au vrut oamenii ăia, ce au zis. „Păi, uite, au întrebat de Părintele...” „O, dar nu trebuia să le spui, că ăstea sunt iscoadele Părintelui Arsenie! Ăştia nu trebuie să ştie nimic, că ăştia-s iscoadele Părintelui Arsenie!” Şi-am înţeles...

„Să nu ieşi afară, că mori!”

Vă mai spun una, cu cutremurul. Ne-a povestit soţia Părintelui Bunescu întâmplarea aceasta. După cutremur, Sfântul Părinte Arsenie a fost împresurat de cărămidă. Numai atâta ştiu să spun, că mi-a spus soţia Părintelui Bunescu că Părintele Arsenie a auzit o voce care i-a spus: Să nu ieşi afară, că mori! Şi atunci, o stat pe loc. După cutremur, l-au scos afară.

Unde era Părintele Arsenie, undeva, într-o locuinţă anume?

Cred că era într-un bloc sau într-o casă. Deci i s-a spus să nu iasă afară, că moare. Şi, după ce o ieşit afară, o făcut cruce şi o zis: Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai salvat! Soţia mea o auzit la radio în acele zile, cu cutremurul, că a fost salvat şi pictorul Arsenie. Părintele Arsenie îi povestise soţiei Părintelui Bunescu exact cum s-a întâmplat...

Sfântul Părinte Arsenie, înainte de cutremur, mi-a spus o întâmplare. Şi a spus-o în felul următor: „Era un Sfânt care locuia într-o chilie şi avea un ucenic, care era cu el. Odată, Sfântul trebuia să plece undeva. Şi s-a dus, iar ucenicul, dacă s-a văzut singur, ce s-a gândit? Să mă duc şi eu pe la o mănăstire, să văd cum petrec călugării la mănăstirea aceea. Şi s-a dus. Şi când a ajuns la mănăstirea aceea, i-a găsit pe cei de acolo cântând aşa de frumos! Cântau, şi lui i s-a pus la inimă. Ce s-a gândit el? Să nu mai stea cu Sfântul, să vină şi el acolo, la mănăstire, că i s-o pus la inimă şi i-o plăcut tare. Şi, după ce s-a întors Sfântul din călătorie, ucenicul îi spune: Părinte, uite care e situaţia: cât Sfinţia Voastră aţi fost plecat, eu în timpul ăla am vizitat mănăstirea cutare şi să ştii că noi nu ne mântuim, Părinte. Noi nu ne mântuim! Dumneata te rogi numai cu «Doamne, miluieşte-ne!», dar ei, acolo, cântă frumos, de nu se poate spune! Ce frumuseţe de cântare! Eu mă duc acolo, că eu aici, cu dumneata, nu mă mântuiesc! «Du-te, mă!» Şi o plecat ucenicul... După ce o plecat, Sfântul s-o pus în genunchi şi s-o rugat lui Dumnezeu şi o zis aşa: Doamne, arată-i adevărul! Arată-i, Doamne, adevărul! Şi o lucrat Dumnezeu în aşa fel, că ucenicul, în momentul când o intrat pe uşa mănăstirii, a început un cutremur de pământ. Şi-atunci, toţi călugării au lăsat rugăciunea, s-au pus în genunchi şi au început să se roage: Doamne, miluieşte-ne! Doamne, miluieşte-ne! Doamne, miluieşte-ne! Doamne, miluieşte-ne! Şi-atunci, el s-o gândit: O, păi Sfântul la care am fost eu, aşa se ruga – «Doamne, miluieşte-mă!». Şi s-o mai gândit: Bă, dacă au lăsat cântările astea frumoase şi au zis «Doamne, miluieşte-ne!», înseamnă că e mai mare «Doamne, miluieşte-ne!» decât cântările! Şi s-o întors înapoi la Sfântul de unde a plecat, şi i-a povestit toată întâmplarea. Uite ce s-a întâmplat! Înseamnă că e mai bun «Doamne, miluieşte-mă!», decât cântările pe care le cântau călugării!”

„Unde o fi acum ciobănaşul ăla care cânta aşa de frumos?”

Când am fost altădată la Sfântul Părinte Arsenie, Sfinţenia Sa ne-a spus ca un fel de istorioară, de pildă. Şi a zis aşa: Mă, o fost un ciobănaş, care cânta frumos, dar oamenii nu-l luau în seamă. Şi cânta şi azi, cânta şi mâine, cânta şi poimâine, cânta mereu din fluierul său şi cânta frumos... A venit timpul de ciobănaşul a dispărut, a plecat. După plecarea ciobănaşului, toţi s-au alarmat: „Unde o fi acum ciobănaşul ăla care cânta aşa de frumos?” Tare ar fi vrut să-l mai vadă şi să-l mai audă, dar ciobănaşul plecase şi nu l-au mai găsit. Şi sunt sigur că asta a spus-o despre dânsul; ne-o spus nouă şi sunt sigur că la persoana sa se referea, că după aceea a şi plecat la cele veşnice, după puţin timp.

„No vezi, mă, că pierd vremea cu tine?”

Sfântul Părinte Arsenie nu spovedea pe oricine, ci pe sărite. Sfântul Părinte Arsenie spovedea pe sărite! Şi îi vedea pe oameni şi le spunea cum să meargă: Tu vii! Tu, tu, tu, tu! Unul care tot aştepta şi o văzut că pe el Părintele nu-l cheamă deloc, o zis: „Părinte, pe mine de ce nu mă iei?” „Păi nu te iau, că pierd timpul cu tine!” „Păi, Părinte, şi eu vreau să mă întorc la Dumnezeu!” „No, atunci hai, mă! Dacă chiar vrei, hai!” L-o chemat la spovedit şi pe el... „Mă, ce păcate ai?” „Păi, uite, Părinte... am făcut aia, aia, aia. Am omorât şi un om”. „Şi-ţi pare rău că l-ai omorât?” „Nu-mi pare, Părinte! Nu-mi pare, că era vinovat!” „No vezi, mă, că pierd vremea cu tine? Pierd vremea cu tine! De aia am zis să nu vii...”

„Nici o sută de draci nu au ce-i face!”

Mă rugau oamenii, de multe ori, să-l întreb pe Părintele de unele probleme de-ale lor. Aşa odată, un coleg de serviciu, care era în relaţii nu prea bune cu soţia, mă roagă să îi spun Părintelui că soţia lui umblă cu farmece. Când ajung, îi spun Părintelui ce mi-a spus colegul şi îmi răspunde: Mă, spune-i că dacă este credincios, merge la biserică şi nu se bate de pe drumul cel bun, nici o sută de draci nu au ce-i face!

„Fericiţi sunt făcătorii de pace...”

O femeie din Ucea de Sus mi-a spus că odată, când s-a dus la Drăgănescu, la Părintele, era multă lume şi Părintele le-a spus ca fiecare să se silească să ţină măcar una din cele 9 fericiri. O femeie l-a întrebat atunci pe Părintele: Dar dumneavoastră, Părinte, pe care v-aţi ales-o? Şi i-a răspuns Părintele: Eu mi-am ales „Fericiţi sunt făcătorii de pace...” Dar cred că a zis aşa numai pentru că acea femeie era tot timpul pornită pe sfadă.

„Nu i s-a luat în considerare toată munca şi milostenia pe care a făcut-o...”

Când Părintele Arsenie era la Mănăstirea Sâmbăta, o credincioasă, Chivuca din Săsciori, făcea multă milostenie la mănăstire. Ducea mereu lapte, ouă, păsări, făină, mălai, fasole, ceapă, cartofi... Ani şi ani de zile ea aducea tot felul de lucruri la mănăstire. Însă, în timp ce ea făcea milostenie la mănăstire, tot mustra femeile care veneau de pe sate şi le spunea: Voi de ce nu aduceţi ca mine?! Că uite eu ce fac! Vin cu traista plină! Voi de ce nu aduceţi şi voi?!  Şi le mustra că nu aduc ca ea. Au venit însă bătrâneţile şi Chivuca a căzut la pat. Şi, a început să drăcuiască tare. Tot satul şi lumea care o cunoştea se mira tare de schimbarea ei. S-a auzit de asta şi la Mănăstire, la Sâmbăta, şi se mirau tare şi preoţii de asta. Atunci Părintele Arsenie a trimis trei călugări, să vadă ce e acolo. Cum au intrat în casă, femeia a început să strige: Iar aţi venit să vă dau?! Nu v-am cărat o viaţă întreagă?! Şi multe altele... Părinţii călugări au venit să o spovedească şi să o împărtăşească, însă nu s-au putut apropia nicicum de ea. S-au întors la Părintele Arsenie şi i-au spus ce au găsit în sat. Părintele s-a mirat mult de cele auzite. Călugării aşteptau un răspuns de la Părintele Arsenie. El însă s-a întristat şi a spus: Lăsaţi-mă să văd ce-mi spune Cerul; să iau legătura cu Cerul. După puţin timp, Părintele Arsenie le-a spus călugărilor: Nu i s-a luat în considerare toată munca şi milostenia pe care a făcut-o a fală de o viaţă întreagă!

Duminica următoare Părintele Arsenie a spus în predică toată istorioara cu Parascheva din Săsciori, de care lumea de mira tare mult.

„Nu cred că moare dânsul...”

Cum aţi aflat de trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie?

Un om din sat mi-a spus: Ştii că a murit Părintele Arsenie? Eu, ştiind de la Părintele că e un Sfânt şi având şi o teamă faţă de dânsul – şi când vorbeam îmi dădeam seama că nu stau de vorbă cu un om obişnuit –, am zis: Nu cred că moare dânsul... Mă gândeam că poate-i Sfântul Ilie, care vine la sfârşitul lumii... Nu credeam că poate să moară Părintele! Totuşi, dacă mi-o spus omul acela din sat că o murit Părintele Arsenie, imediat am vorbit cu cineva şi ne-am dus la Prislop. Şi am stat, l-am privegheat pe Părintele. Am stat şi la înmormântare, am ajutat puţin şi la groapă...

La săpat?

Nu, la alte lucrări, mai finisate. N-am ajuns de la început la groapă. Abia ce o mai trebuit, aşa, adăugat la urmă am ajutat şi eu.

Am fost prezent la toată înmormântarea Părintelui Arsenie; toate scenele care s-au petrecut atunci le-am trăit şi eu. Şi, de atunci, în toţi anii am fost acolo...

E adevărat că avea Părintele urme de lovituri pe chip?

Nu se vedeau urme... Ce să zic eu?! Faţa Părintelui era roşie, încât ţi se părea că e viu. O figură ca de om sfânt; sfinţenia pe care o avea, părerea mea, se vedea pe chipul său. Nu se vedeau urme de lovituri sau, cel puţin, eu n-am observat treaba asta. Atâta, că era roşu la faţă. Mai mult nu ştiu ce să spun, pentru că nu vreau să scornesc nimic. Eu numai ce ştiu spun!

Şi mai ştiu ce mi-a spus un credincios din Voievodeni. L-am întrebat, atunci, la înmormântare: Mă, tu ai văzut ceva? El mi-a zis: Am văzut un nor şi o cruce. Şi norul ăla împingea crucea mereu, până la mormânt, când l-o îngropat pe Sfântul Părinte.

Asta, la înmormântare?

Da, la înmormântare. Dar eu n-am văzut... Poate-s mai păcătos...

Şi, acolo, la mormânt, a zis că atunci când a venit norul să împingă crucea, s-a spart norul, şi crucea a rămas deasupra mormântului. O cruce de lumină! Dar eu asta n-am văzut-o...

„Da’ cine-i ăla, Părintele Arsenie?”

Mulţi dintre cei care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie şi nu numai istorisesc întâmplări, stări cu adevărat minunate în care Părintele Arsenie îşi face simţită, efectiv, prezenţa şi ajutorul său în vremurile acestea. Ne puteţi împărtăşi şi astfel de experienţe, trăiri?

Să vă spun... Odată, eu, cum mă tot duceam, ştiam drumurile, ştiam cum să merg. Mergeam la autobuz şi autobuzul ne ducea la gară, de unde luam trenul şi veneam până la Hunedoara. Apoi, autobuzul până la Silvaşul de Sus şi de acolo, pe jos. În anul ’90 s-a întâmplat ce vă povestesc. De ce ţin minte lucrul ăsta? Pentru că am pierdut autobuzul de gară. Venea cu muncitorii de la combinat, de la Victoria, şi de acolo făcea şi gara. Şi eu trebuia să mă duc cu autobuzul ăsta, dar l-am pierdut. Dar aşa de tare mi-o părut de rău că am l-am pierdut, încât mi-am zis: Nu mă întorc înapoi! Mă duc mai departe, ce-oi păţi... Orice s-ar întâmpla, mă duc înainte! Am plecat. Nu ştiu cum am ajuns în Ucea de Jos – fă la una cu mâna, fă la celălalt, dar nimeni nu a oprit. Mai fac o dată la unul – venea un microbuz. Ăla văd că opreşte. Unde mergeţi? Am zis că eu merg mai departe. Dar dumneavoastră unde mergeţi? Venea până la Alba Iulia – erau doi băieţi. Zic: Luaţi-mă şi pe mine! Mă sui în maşină şi numai la un moment dat simt că ălora parcă le e frică. Zic ei: Oare cum te-am luat noi pe dumneata, domnule? Mă întreabă şoferul... Cum te-am luat pe dumneata? „Păi cum să mă iei, mă?” „Bine, cum te-am luat?! Noi nu oprim! Cum te-am luat?” Eu zic către el: Mă, nu m-aţi luat voi. M-a luat Părintele Arsenie! Şi ei mă întreabă: Da’ cine-i ăla, Părintele Arsenie? Şi eu le zic: Părintele Arsenie a fost un Sfânt şi este. Eu mă duc la parastas la Prislop, acolo, la mănăstire. Dar ei n-au înţeles prea bine ce-i aia, ce Părintele Arsenie..., ce-i aia?! Atunci să ştii că erau discuţiile acelea cu terorişti; că sunt terorişti prin ţară, după moartea lui Ceauşescu, că umblă oameni... Şi nu opreau maşinile, Doamne fereşte! Aşa e, aveau dreptate băieţii. Şi ei îmi zic: Uite, să ştii că, dacă faci vreo mişcare, fac maşina praf, dar şi pe dumneata te omor! Eu le zic: Mă, liniştiţi-vă, mă! Liniştiţi-vă, că nu se întâmplă nimic! Că eu mă duc la parastas, la o treabă serioasă. Fiţi liniştiţi! Apoi, s-au mai liniştit. Am venit până în Sibiu. Aici, m-am dat jos pe Şoseaua Alba Iulia, iar ei au luat-o în altă direcţie, către Alba Iulia. Le-am zis: Uite, băieţi, vă plătesc! Le-am plătit şi s-au dus în treaba lor. Aşa... le-o fost frică că-s terorist! Dar eu..., ce să ştiu face? Am stat şi m-am gândit: ce pot să fac acum? Fac cu mâna, dar degeaba. M-am dus în gară, să văd dacă nu e vreun tren. Când colo, era un tren care s-a format aici, în Sibiu, după cam un ceas. Trenul pe care l-am pierdut l-am văzut, chiar când m-am dat jos din maşină, trecea peste un pod. L-am văzut când s-a dus. M-am dus în gară, am întrebat şi mi s-a spus: E peste un ceas, spre Hunedoara. Şi l-am luat şi am ajuns la Hunedoara. Acolo, când să mă duc acolo de unde se luau biletele şi autobuzul pentru Prislop, îmi zice: N-avem nimic! Dar un băiat care era pe acolo vine la mine şi mă întreabă: Dumneata unde te duci? Îi spun, iar el îmi răspunde: Tot la Prislop merg şi eu! No, mergem împreună... Nu mai ştiu care dintre noi a propus. Cert e că ne-am făcut de acolo tovarăşi de drum. Aveam bagaj... La un moment dat, o trecut o maşină cu muncitori care a venit până la Haţeg. O oprit în Haţeg şi acolo am stat iar la ocazie. Acolo n-am stat decât un pic şi o venit o basculantă şi ne-am dus cu basculanta aia şi am ajuns la parastas. Ultimii trei kilometri, bineînţeles, i-am făcut pe jos. Dar vă spun sincer că am plâns tot timpul! Fiindcă am văzut că pe omul acela mi l-o dat Părintele Arsenie; era la Cluj. Cum l-o adus Dumnezeu în momentul când am ajuns şi eu şi cum mi-o luat bagajul şi mi l-o dus toţi cei trei kilometri până la Prislop, nu ştiu! Şi acolo am ajuns la parastasul Părintelui Arsenie.

„Uită-te la bradul ăsta, uită-te ce împodobit de steluţe e!”

Şi pot să mai spun – am spus-o şi altădată şi eu, şi alţii – că odată, când am fost la Prislop, acolo, la un parastas, stăteam când se făcea rugăciunea acolo, în faţa mănăstirii. La un moment dat, colegul de lângă mine îmi zice: Uită-te la bradul ăsta, uită-te ce împodobit de steluţe e! Şi mă uit şi eu atent şi văd că tot bradul acela de lângă râu era plin de steluţe strălucitoare, ca un pom de iarnă! Plin de steluţe! Şi m-am uitat la el tot timpul; până când am plecat de acolo, tot aşa a fost! Dar a fost singura dată; în alte rânduri când am fost acolo, n-a mai fost aşa. Numai atunci, în ziua aceea, l-am văzut în felul acela.

Ce-am mai văzut odată, venind la Părintele Arsenie, la Sfântul Părinte?! Eu îi spun Sfântul Părinte, pentru că ştiu cine este. Ce-am văzut eu? Odată, înspre ziua în care trebuia să vin, mi s-a întâmplat că am tăiat cu polidisc un fier, şi jetul acela care a plecat din polidisc mi-a venit în amândoi ochii. Şi m-am necăjit foc! Îmi ziceam: Acum nu pot merge mâine la parastas la Părintele Arsenie! Dar m-o întărit Dumnezeu şi am mers aşa, cu ochii curgându-mi, cu lacrimi şi plin de zgură. Şi-am venit aşa la Părintele... Când ajung, primul lucru a fost să mă duc la fântâniţa de lângă mănăstire şi să  mă spăl pe ochi. Cum am dat cu apă pe ochi, am simţit că s-a uşurat durerea! Nu mi-a dispărut dintr-odată, dar mi s-a uşurat. Dacă s-a uşurat aşa, a început să se aleagă zgura la coada ochiului; şi la unul, şi la celălalt. Şi am frecat, aşa, ochii, de o parte şi de alta şi a dispărut toată zgura aia. Şi am rămas fără nimic, fără să mi se întâmple absolut nimic!

Ce să vă mai spun? Multe s-au mai petrecut...

Da, să vă spun despre inelarul de la mâna stângă. Era atât de copt de puroi! Şi eu trebuia să plec spre Prislop. Am rugat-o pe soţie să mă lege seara, înainte de a pleca, la deget. Şi m-am dus la Sfântul mormânt, la Sfântul Părinte, acolo, şi am pus mâna pe cruce Sfântului Părinte. Atunci, n-am simţit nimic. N-am simţit nimic aşa, dintr-odată, numai atât, că mi se părea că parcă mi-e mai lejer degetul, că parcă-l mişc mai uşor. Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost că mi-am dezlegat degetul şi m-am uitat să văd. Nu mai era absolut nimic! Era alb, cum fusese puroi în el, alb complet şi în locul rănii doar cât pui vârful de la ac – o urmă, în deget. Restul era vindecat complet. Degetul era vindecat!

Ultima parte a convorbirii noastre a fost înregistrată în Cimitirul Dumbrava din cetatea Sibiului, la comemorarea unui alt mare om al lui Dumnezeu, Părintele Iosif Trifa. Sub cupola de nea a unei fulguraţii incandescente de alb, Gheorghe Morar îşi cinstea, şi în acest mod, sfinţii lui Dumnezeu la care aleargă de fiecare dată pentru mângâiere şi sfătuire.

Ascultându-l pe fratele Gheorghe, încă o dată îmi dau seama că morţii noştri sunt, cum altfel, mai vii ca niciodată! Pentru că în Dumnezeu nu există moarte, ci doar Înviere, Viaţă! Iar mormintele nu sunt decât porţi deschise către Veşnicie, de unde ne izvorăşte mereu putere şi nădăjduire.

Gheorghe Morar, Ucea de Jos (Braşov)