
”A-I scrie o carte, chiar bună, a rămas şi rămâne o neputinţă; pentru că Iisus e singurul om care nu şi-a dezminţit niciodata obârşia divină. Iar a scrie o „Viaţă” a lui Dumnezeu, nici a îndrăzni nu se poate. Singura „carte” pe care o scriem – şi o scriem şi fără să vrem – e cartea vieţii noastre, cu care mergem înaintea Lui. şi mergem nu odată, la sfârşitul vieţii, ci în fiecare zi şi în tot ceasul, pentru că El e atotprezent şi în categoriile vieţii noastre.
El ne face corectura, întrucât noi Îi scriem viaţa Lui în viaţa noastră, dar nu destul de bine; de aceea, peste planurile şi dorinţele noastre, care merg ca o linie înainte, El coboară câte o linie de-a curmezişul, însemnând o cruce a vieţii, iar noi îi zicem răscruce. Căci „În El trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17,28). Ştergerea greşelilor ne obligă la întârzierea în viaţă; – nu putem intra fiecum în Împărăţia luminii – ne-ar arde. De aceea trebuie să ne răbdăm şi pe noi înşine, nu numai pe alţii, aşa cum suntem, dar strigându-L dintru adâncuri de conştiinţă, până când Lumina – Iubirea – Desăvârşirea, ne va face „cu vremea” asemenea ei.
Uneori strigătul acesta al continuităţii de conştiinţă, în atotprezenţa lui Dumnezeu, nu capătă nici un răspuns toată viaţa. Deşi e o răbdare mântuitoare, o mucenicie, dar ne izbăveşte viaţa de orice fel de iluzie. Dar izbăvirea vieţii de iluzie e ridicarea ei, a vieţii, la fiinţă, – singura Fiinţă, Fiinţa Întrupată în Iisus.
Acesta este începutul şi sfârşitul cărţii vieţii noastre, pe care ne-am legat s-o scriem împreună.”