Amintiri dintr-o copilărie cu oameni (şi) sfinţi.

De vorbă cu nepoata Părintelui Arsenie Boca

Timişoara, început de februarie. De pe o străduţă cochetă, urc undeva, într-o casă din aceea statornicită în timp, cu iz de vecernii şi aromă de tei pârguit în primăvară. În faţa mea stă doamna Zoe Daian, nepoata Părintelui Arsenie Boca. Redutabil psiholog, recunoscut pentru profesionalismul şi verticalitatea sa, Zoe Daian s-a trezit, acum 77 de ani, în casa părintească din Buteni (Arad), în preajma Părintelui Arsenie, a lui Zian, cum îi place ei să îl numească şi acum... 

O poveste despre o nepoţică ce creşte, ani buni, sub privirea blândă şi drăgăstoasă a Părintelui Arsenie şi care îl va căuta, apoi, în toate locurile de pribegie ale marelui om al lui Dumnezeu.

Amintirile Zoei Daian au o savoare cu totul aparte. Pentru că ne cheamă într-o lume a gingăşiei şi a copilăriei Părintelui Arsenie, încrustând peste timp, în memoria mărturiilor, un poem pastelat de dragoste între adolescentul de odinioară şi „nepoţica sa preferată”, cum îi plăcea lui să o numească.

Ascultând-o pe Zoe Daian, te inundă efervescenţa şi savoarea unei copilării în care minunea te întâmpină la tot pasul. O parte de paradis revărsată cu îngăduinţă spre pământ, unde oamenii şi sfinţii se bucură laolaltă. Şi o grădină mereu înflorită, unde adolescentul Zian se retrage în cea mai mare parte a timpului, citind cu îndârjire, rugându-se cu frenezie şi pictând ca într-un înverşunat exerciţiu de contopire cu Cerul. E, de fapt, plămada din care marele duhovnic de mai târziu îşi va trage forţa duhovnicească şi abnegaţia de a-I sluji, deplin, lui Dumnezeu.

Pe unul din pereţii sălaşului Zoei Daian străjuieşte, de dincolo de vreme, o superbă icoană, cu Hristos în Grădina Ghetsimani. O privesc şi simt cum emoţia mă ţintuieşte locului, ca o rugăciune! Oarecând, în acei ani ai adolescenţei, Zian petrecea parcă mai mult ca oricând în grădină. Discret, cufundat în reculegere de sine, intuind parcă însingurările ce vor urma, tânărul din livada cu flori avea să lase moştenire Zoei, după vremi tulburi şi de aprigă restrişte, această icoană. O icoană, pictată în a1929, cu povestea ei de curăţie şi farmec al unei copilării ce nu şi-a epuizat niciodată raţiunea de a fi a Părintelui şi a lui Dumnezeu, deopotrivă...

Ochii din icoană

Am rugat-o pe doamna Daian să ne spună cum se înrudeşte cu Părintele Arsenie. „Bunica mea, mama tatălui meu, era soră cu tatăl Părintelui Arsenie. Şi ei, de mici, au fost foarte apropiaţi cu tatăl meu, deşi tatăl meu mai avea trei fraţi. Erau opt ani diferenţă între tatăl meu şi Părintele Arsenie. Opt ani erau diferenţă, însă tatăl meu, Vasile Crucin, a avut faţă de el totdeauna o atitudine părintească. L-a iubit foarte mult, şi nu l-a lăsat niciodată să vadă diferenţa de vârstă dintre ei, s-o simtă. Cum de s-a mutat Părintele la noi? La o vreme, părinţii lui Zian au decis să se despartă; din familie nimeni nu cunoaşte motivul, numai tatăl meu l-a ştiut.

După despărţirea părinţilor lui, Zian a mers, ca şi copil – era la şcoala primară – la Brad, la mătuşa lui, şi a rugat-o pe bunica mea, care era sora tatălui lui, să-l anunţe pe taică-meu să vină la Brad. Şi l-a anunţat şi s-a dus după el şi i-a spus: Să mă iei de aici! I-a mărturisit că vrea să plece de acolo şi că-l roagă să-l aducă la noi. Şi s-a mutat la noi, la Buteni. Pe urmă, m-am născut eu. El a fost tratat ca şi copilul părinţilor mei...”

Când s-a născut Zoe, Zian era unchiul care îi va însenina copilăria şi îi va da o savoare neobişnuită gânguritului de prunc învecinat, şi în acest mod, cu sfinţenia. Acei ani vor însemna pentru micuţa Zoe parte a unei Veşnicii pe care o va căuta mai apoi întreaga viaţă. O va mai regăsi doar în ochii Părintelui, în desele întâlniri pe care le-a avut. Iar, acum, în icoana pe care o păstrează cu atâta sfinţenie, alături de Iisus, în Grădina Ghetsimani şi, cum se putea altfel, în ochii Părintelui din portretul-icoană ce-i străjuieşte cămăruţa.

Anii au trecut... Doamna Zoe, cu glas tremurat şi răspicat, când povesteşte despre acele vremuri, le recreează aievea, le repune într-o logică a trăirilor în care îl vezi aievea, pe tânărul Zian de odinioară, ducându-şi în spate nepoţica sau însoţindu-i zâmbetul şăgalnic cu privirea sa drăgăstoasă, de un albastru desăvârşit...

„Era de-al casei. Aşa l-am cunoscut, când m-am născut”

„Mama mea îl mai certa, că nu prea mânca, îşi începe Zoe istorisirea amintirilor din acea peroadă. Pe mine Zian m-a învăţat să beau lapte, că eu nu voiam să beau lapte. Ştiţi cum sunt copiii..., mai mofturoşi. Şi i-am spus lui Zian: Să nu bei nici tu lapte! Aşa îi spuneam lui. Nu-i bun, e amar, e rău! Şi el îmi spune, la un moment dat: Al meu nu-i rău! Ia gustă, să vezi! Şi gustam... Şi îi spuneam: Al tău nu-i! Şi-atunci, i-am spus mamei mele: Să-mi dai lapte de care bea unchiul! Dar numai din cana lui vreau să beau! Şi aşa m-a învăţat unchiul să beau lapte.

Şi, când mă duceam la el la Sâmbăta, şi pe urmă la Prislop şi la Atelierele de Pictură de la Bucureşti, şi la Drăgănescu, de fiecare dată mă întreba: Tu acum bei lapte? Nu mai e rău?...”

„Eu nu eram născută atunci, când s-a mutat la noi, îşi continuă Zoe povestea. Avea pe atunci vreo 14-15 ani. Multe din ace perioadă le ştiu de la părinţi. L-a rugat deci pe tata să se ducă la mama lui, să-i spună că nu mai vrea să meargă la medicină, pentru că drumul lui e altul în viaţă. În plus, părinţii mamei sale au obligat-o să se recăsătorească, şi el n-a fost de acord. Şi de aceea a venit la noi. Şi taică-meu s-a dus acolo, o lămurit-o pe mătuşa mea, adică pe mama lui. Şi a convins-o... Ea, mama lui, nu s-a încăpăţânat. Era o femeie foarte înţeleaptă. Frumoasă, frumoasă! Era ca o actriţă! O ţărancă frumoasă şi cu bun simţ. Semăna cu el! Aşa mi-au spus şi măicuţele care au întâmpinat-o când s-a dus ea prima oară la mănăstire, la Sâmbăta. Ea n-o anunţat pe nimeni că merge la el. Şi Părintele i-a spus unui ţăran dintr-un sat vecin de la Sâmbăta: Ioane, la ora cutare, te duci la gară şi iei o femeie care vine la mănăstire! Era îmbrăcată în ţărancă. Şi măicuţele mi-au povestit. Şi spuneau: Dumnezeule! Când am văzut-o! Ce frumoasă era şi cum semăna cu el! Ce asemănare era! Erau identici – parcă era unul şi acelaşi. Înaltă, zvealtă! De o frumuseţe cum n-am mai văzut! Eu am tot spus şi spun şi acum că, dacă ea ar fi ajuns în America, între artişti, n-o lăsau să plece de acolo! O şcolarizau şi o ţineau la ei. Extraordinar de frumoasă era! Şi pricepută la bucătărie, la prăjituri... De aia lui îi plăceau dulciurile.”

Tatăl Zoei Daian era pe atunci directorul şcolii din sat. Cum era, ca elev, tânărul Zian? Ne spune tot Zoe: „Era foarte modest, retras şi timid. Şi mai slăbuţ. Nu-i plăcea să iasă cu nimic în evidenţă. Deşi mereu era remarcat de ceilalţi. Era de-al casei. Aşa l-am cunoscut, când m-am născut. Noi locuiam pe atunci în clădirea scolii, într-o locuinţă cu trei camere mari, iar Zian avea acolo odaia lui. De la noi s-a dus mai târziu la liceu, la internat, la Brad. Făcea până acolo, cu trenul, vreo 80 de km. Şi venea la noi sâmbăta şi în vacanţe. Tot de la noi a plecat mai târziu la teologie, la Sibiu. Şi, mai apoi, la Belle-Artele, la Bucureşti. Însă atunci când am început să vorbesc şi să pricep, el era acasă”. 

„Eu nu-s pentru viaţa asta...”

Anii aceia tânărul Zian îi petrecea, în vacanţe mai ales, toată ziua în grădină. Acolo era locul său de rugăciune, cel mai adesea, şi spaţiul în care îşi întâlnea sfinţii, pe care îi transpunea apoi în icoane de pânză şi dor: „Când nu citea, picta în grădina ori se ruga. Picta mai ales scene biblice. Nu ştiu să fi pictat portrete, de pildă. Şi îi plăcea să picta numai pe pânză.” Şi citea mult, enorm de mult. Am întrebat-o pe doamna Daian cum îşi împlinea setea de lectură: „Avea o valiză de cărţi! Îi cumpăra taică-meu. Se duceau la Arad sau veneau aici, la Timişoara, şi îi cumpăra taică-meu. Şi seara făceau un program aşa frumos! Tatăl meu cânta la pian şi la vioară. Şi, după ce am crescut, am intrat şi eu printre ei. Cântam eu la pian, şi lui i-a cumpărat tatăl meu un flaut, că el a vrut să cânte la flaut. Şi făceam seri de muzică. Aşa, frumoase...”

Despre înclinaţia spre muzică a Părintelui Arsenie şi despre modul cum reuşea să îmblânzească orice instrument muzical, Zoe are amănunte fascinante:  „Singur a învăţat să cânte la flaut. Nu ştiu cum... Singur! A vrut să cânte la flaut şi... a cântat! Taică-meu i-a cumpărat un flaut, i l-a dat şi a început să cânte!

Şi la pian cânta... Eu am luat ore opt ani, în internat, la pian. El însă, cum a pus mâna pe pian, a cântat! Pe orice punea mâna, se rezolva totul! De aceea vă spun... În preajma lui, te schimbai enorm! Îi plăcea mult muzica. Împreuna cu tata, care cânta foarte bine la vioară, cântau des împreună, acasă. Singur a învăţat franceză, germană şi engleză. Singur! Iar tabloul pe care îl am l-a pictat când avea 19 ani...”

Când s-a născut Zoe, tânărul Zian primise ascultarea să aibă grijă de ea. Şi această grijă avea să şi-o ia Părintele pentru toată viaţa... „Multe lucruri am învăţat de la el!, continuă Zoe Daian. Eu, dimineaţa, de multe ori, stăteam la uşa camerei lui şi aşteptam să se scoale, să se joace cu mine. Mergeam în grădină, mâncam fructe... Se juca cu mine, mă punea să desenez. Fel şi fel de activităţi. Sunt aşa legată! Şi acum mă ajută enorm, enorm, enorm!

Avea o sarcină în casă, atunci. Maică-mea i-a dat-o: să adune ouăle din cuibar. Şi el le bea! Şi maică-mea era expertă... Ştiu că zicea Zian: Mărioară, fă-ne ceva dulce, aşa cum ştii tu. Iar mama îl certa şi-i spunea: Măi, tot vreţi dulciuri, dulciuri. Dar tu, dacă bei ouăle, n-am cu ce să fac dulciuri! Şi el râdea şi se amuza.

Părinţii mei au cununat mulţi tineri în comună. Şi maică-mea îi spunea: Zian, sâmbătă sau duminică cununăm o familie de tineri. Vii şi tu! Te distrezi, dansezi, cunoşti fete... Era deja în ultimele clase de liceu sau poate chiar student. Şi o lăsa pe maică-mea să zică. Şi ea spunea: Ţi-am pregătit costumul să vii şi tu! El o lăsa să vorbească, iar pe urmă îi spunea: Mărioară, eu nu-s pentru asta! Eu nu-s pentru viaţa asta. Eu rămân să am grijă de Zoe!

Părintele ţinea tare mult la tata. Erau şi apropiaţi ca vârstă. Tatălui i se spunea Lică, de la Vasile, Vasilică. Seara, când stăteam la masă, tatăl meu îi zicea: Ziane, ia un pic de ţuica cu mine. Şi unchiul îi spunea: Mă, Lică, mă, bea tu liniştit, fără mine.

El toată ziua stătea în grădină. Picta, citea, se ruga. Asta făcea mereu. Şi mergea tot timpul la biserică; aveam o biserică chiar lângă noi, unde stăteam noi, la şcoală. Nu lipsea niciodată! Vedeam că e orientat spre acest drum”.

Povestind, mâinile doamnei Daian tremură de emoţie, alunecând peste pozele de familie... În dreapta mea, un pian impunător şi de o fragilitate rară, totodată. E pianul la care, oarecând, cântase şi Părintele Arsenie. Fusese al Principesei Ileana, pe când locuia Casa Regală la castelul Bran. La surghiunul din 1947, când a fost nevoită să plece din ţară, principesa l-a dăruit maestrului de vânătoare al casei regale, colonelului Ciorogaru. De la el avea să îl cumpere, mai apoi, Vasile Crucin, tatăl Zoei.

Una din fotografii îl înfăţişează pe Părintele Arsenie pe treptele castelului Bran. Pe verso, mâna Părintelui îi lasă Zoei una din cele mai frumoase amintiri: Nepoatei mele Zoe, o mică amintire de la unchiul Arsenie. O dedicaţie care face, pentru doamna Daian, cât mulţime de nestemate...

„Mărioară, Mărioară, de două ori m-ai drăcuit pe drum!”

A venit vremea ca tânărul Zoe să îşi intre în rostul pentru care tânjise de atâta vreme, acela de a se dedica întru totul slujirii lui Dumnezeu. Astfel, livada cu flori şi rugăciune din Buteni se va prelungi înspre Mănăstirea Sâmbăta... Aici Părintele Arsenie îşi va începe, cu adevărat, lucrarea. Schimbarea avea să o remarce şi Zoe: „Din clipa în care a ajuns la Sâmbăta şi s-a călugărit, s-a schimbat. S-au produs în el schimbări profunde…”

Şi aceasta, mai ales de când se întorsese de la Muntele Athos, unde i se arătase Maica Domnului, în toată dumnezeiasca sa măreţie şi frumuseţe. „Atunci – ne spune doamna Daian – Părintele a venit acasă şi ne-a povestit fericit şi cutremurat întâlnirea lui în Duh cu Maica Domnului...”

La Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus Zoe Daian avea să se ducă, pentru prima dată, cu mama. „Da, m-am dus cu mama mea. Şi taică-meu zice: Pune acolo şuncă, pune slănină, săi duci lui Zian. Şi i-o făcut maică-mea o cutie mare de prăjituri, cum îi plăceau Părintelui, să i le ducem. Era prin iulie. Şi, când am ajuns în gară la Voila, ne zice cineva: N-aveţi nicio posibilitate să ajungeţi la mănăstire, decât pe jos! Şi maică-mea întreabă: Dar e departe? Când ai aşa o greutate de bagaj şi, în plină vară, nu găseai un pom, să te mai răcoreşti la umbră, nu e chiar uşor să mergi atâta drum pe jos... Am pornit. Numai căruţe cu oameni care veneau de la câmp am întâlnit. Şi ne zice cineva, la un moment dat: Mai aveţi trei ore de mers. Dar noi de mergeam şi patru şi tot n-ajungeam! Şi maică-mea l-a drăcuit de două ori de Părintele. A zis: Fir-ai al dracului, Zian! Unde te-ai dus?! N-ai putut să găseşti şi tu o mănăstire mai aproape de casă? Şi, când să ne apropiem, eu îi spun mamei: Mami, uite-l pe unchiul! Şi ea zice: Da’ de unde! Cum să vină spre noi, că doar nu ştie că venim?! Nu erau telefoane pe atunci... Dar se mai uită maică-mea mai atent şi zice: Da, uite! Ai dreptate! El e! Vine! Şi când ajunge Părintele aşa, în faţa noastră, zice: Mărioară, Mărioară, de două ori m-ai drăcuit pe drum! Şi aşa a fost!... Maică-mea zice: Ia valiza asta din mâinile mele că nu mai pot! Că taică-meu credea că el n-are ce mânca acolo... I-a pus o şuncă – aia era tare grea! – şi pâine şi o tablă de slănină...”

Apropo de şuncă şi slănină... Tot Zoe Daian ţine să mai facă o precizare: „În mănăstire, la Prislop, unele măicuţe tinere mă întrebau de ce unii spun că Părintele Arsenie îndemna oamenii să nu mănânce carne. Nu e adevărat! El mânca carne, pentru că fosforul din creier se dezvoltă cu ce dă carnea. Că postea, asta e altceva! Dar Părintele nu alunga din alimentaţia lui carnea! Nu-i adevărat! El mânca! Când era la noi, maică-mea îi punea două picioare de pui şi de-abia mânca unul. Sau îl schimba cu o aripă; dar mânca! Şi maică-mea îl certa de multe ori, că era slăbuţ. Şi ea îi zicea: Ce vrei să mănânci? Mănânci tot! Nu mai pune înapoi nimic! Tot trebuie să mănânci!

Vezi cum seamănă cu mine?!”

Din anii aceia ai păstoririi Părintelui Arsenie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Zoe Daian a agonisit amintiri din care îşi va creşte mereu dorul şi bucuria uceniciei lângă Părintele. De aceea, am rugat-o să ne povestească din frumuseţea acelor revederi, de la mănăstire.

„M-am simţit tare fericită la Sâmbăta! Am stat o dată, cu părinţii mei, mai bine de trei săptămâni la mănăstire. Am văzut cum mănăstirea înflorise toată sub mâna Părintelui! Iar el, deşi era mereu înconjurat de foarte mulţi credincioşi, tot găsea timp să se bucure şi să se mândrească cu mine, nepoata lui.

Mergeam la Sâmbăta şi, seara, îmi spunea: Hai să mergem să mănânci! Şi mă întreba măicuţa de la bucătărie: Zoe, ce vrei să mănânci? Părintele totdeauna stătea vizavi de mine, la masă; aşa-i plăcea. Şi ziceam: Stai să mă gândesc!... Dar el, aşa, în glumă – că era priceput, era un om inteligent –, îmi spunea: Să te gândeşti bine! Şi râdeam. Şi atunci spuneam: Ştii ce vreau să mănânc? Mămăligă cu lapte acru! Şi el zicea: Vezi cum seamănă cu mine?! Că şi lui îi plăcea mult mămăliga cu lapte acru. De fapt, în Apuseni e o zonă mai dezavantajată, mai săracă şi se mânca mămăligă cu magiun, cu lapte acru, cu lapte dulce... Mai rar cu sarmale sau cu cârnaţi, cum se mănâncă în Moldova.”

„Ce culoare au ochii tăi?”

„La un moment dat, l-am întrebat:

– De ce când vorbeşti cu oamenii, foloseşti cuvântul ?

Şi mi-a răspuns:

– Că aşa îmi vine mie! Aşa îmi vine mie!...

Aşa se vorbeşte, de fapt, şi în Apuseni şi el voia să fie mai aproape de oameni şi în felul acesta.

Dar citea enorm de mult! Ştiţi? A fost un ahtiat după cultură. De rugăciune şi de Biblie nu mai zic. Însă era un om foarte instruit. Un intelectual!

Odată, pe când eram la Mănăstire, la Sâmbăta – avem, cred, vreo cincisprezece ani –, i-am zis aşa:

Vreau să-ţi spun ceva!

Da, spune-mi!

Se uită aşa, lung la mine... Eu zic:

– Ştii ce vreau să-ţi spun? Tu eşti tare frumos!

Se uită aşa, o făcut ochi mari şi o zis:

– Au crescut copiii!...

Că el m-a cunoscut de când m-am născut. Şi aşa a zis: Au crescut copiii!

Altădată i-am spus de ochi... Eram mai mică şi ne plimbam acolo, pe la lac, la Sâmbăta. Ştiu că mă ţinea de mână.

Şi i-am spus:

– Vreau să te întreb ceva.

Întreabă-mă!

Ne-am oprit şi s-a aşezat în faţa mea. Şi eu zic:

– Vreau să te întreb ceva. Ce culoare au ochii tăi? Că eu odată îi văd verzi, odată îi văd albaştri...

Se opreşte. Era în faţa mea. Şi zice:

– Ştii ce culoare au?

– Nu!

– Cum vrei tu! Au culoarea pe care o vrei tu să îi aibă...”

„Lasă ca te dezbrăcam noi!”

Câţiva ani mai târziu, asuprea Mănăstirii şi a Părintelui Arsenie se abate furia fiarei roşii. Noua ordine nu putea vedea nicicum cu ochi buni efervescenţa duhovnicească de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Şi, inevitabil, aşa după cum ne spune doamna Zoe, „regimul l-a încolţit! Chiar dacă el n-a făcut niciun fel de politica. Lui îi plăcea să spună că face politica Bibliei şi a lui Dumnezeu. Însă el, pentru că era părinte, ajuta pe toată lumea, cu atât mai mult pe oamenii care erau urmăriţi de securitate. L-au întrebat într-o anchetă dacă i-a ajutat pe partizanii din Făgăraş, el nu a spus nici da, nici ba. Pentru că nu voia să mintă. De aceea l-au închis.

Iar Părintele mi-a povestit, de la el ştiu, ce i s-a întâmplat acolo. După ce l-au arestat, au venit un ofiţer cu doi soldaţi să îi dea jos sutana. Şi i-au zis:

– Popă, să te dezbraci imediat de anteriu!, au poruncit.

Iar Părintele le-a spus:

– Asta-i îmbrăcămintea mea! Cum să o dau jos?

– Lasă ca te dezbrăcam noi!, i-au zis aceia şi s-au dus către el să îl dezbrace. Însă nu se puteau apropia!

Şi a venit şefului închisorii, un maior:

– Ei, lasă că mă duc eu şi-l dezbrac!

Şi, când ajunge la Părintele, îi spune:

– Mai bine dezbracă-te tu, sa nu te dezbrac eu!

– Asta-i îmbrăcămintea mea!, a spus din nou Părintele.

Şi, cum s-a dus maiorul spre el, să îl dezbrace, în momentul acela s-a îndepărtat, ca împins de-un zid!

Şi i-a zis:

– Tu il ai pe dracul in tine!

– Nu, eu Îl am pe Dumnezeu în mine!, a spus Părintele. Şi aşa a rămas tot timpul cât a fost închis, în sutană.

Mi-a mai povestit că şi în închisoare le vorbea mult oamenilor de Dumnezeu. Şeful închisorii a aflat şi i-a pus în vedere să nu mai ţină predici, că se aduna multă lume în jurul lui. Şi mi-a spus că, odată – fiindcă, desigur, el nu a respectat ordinul – l-a văzut şi pe ofiţer între deţinuţi cum asculta, cu ochii mari, ce predica.”

Încercări peste familia Zoei

Tot în acea perioadă, asupra familiei Zoei se abate o cumplită nenorocire. Şi tatăl ei, Vasile Crucin, e reclamat la securitate de un coleg din comună, pentru că merge mereu la biserică şi dă exemplu prost pentru ceilalţi săteni, şi este trimis la Canal. Colegul respectiv, fiind repartizat cu lucrul în comună, a stat trei luni de zile la ei acasă, după care tatăl Zoei i-a găsit locuinţă, soţiei lui i-a deschis o grădiniţă acolo, în sat, în Buteni...

Şi Zoei, puţin mai târziu, acelaşi om îi va trimite tot felul de reclamaţii la facultate, la Cluj, pentru a-i face probleme. Cu un gust amar, însă de nobilă aplecare peste timp, doamna Daian concluzionează: „Reclamaţia pe care a făcut-o colegul tatălui meu, pe care taică-meu l-a ajutat aşa de mult, a fost plata pe care a primit-o familia mea...”

După un an şi ceva de muncă silnică la Canal, Vasile Crucin se îmbolnăveşte şi e dus la Ghencea. Acolo îl vor găsi „oamenii legii” căzut, pe cimentul rece şi umed. Îl vor lua şi îl vor trimite la spitalul Victor Babeş din Bucureşti. Dar să o lăsăm pe doamna Daian să ne istorisească despre acestea: Acolo l-au operat la stomac. A fost prima operaţie de cancer la noi, în România, în 1951. Nouă ore a durat... Nu i-au spus ce are, însă tatăl meu vorbea franceza şi germana la perfecţie şi a înţeles ce discutau medicii între ei. El a făcut şcoala normală la Viena, deci avea altă educaţie. Şi a înţeles tot ce are, din discuţiile lor. S-a ameliorat la stomac, operaţia a fost reuşită, s-a făcut bine, a venit acasă şi a rugat-o pe mama să meargă în fiecare lună să-i facă analizele, să vadă cum evoluează boala şi să trimită rezultatele la Bucureşti. Scurt timp după ce a venit acasă, s-a înrăutăţit starea lui. Bucureştiul a cerut să-l ducă din nou acolo. Şi, după puţin timp, a decedat acolo. E înmormântat la Brad şi, lângă mormântul lui, e mormântul unchiului Iosif Boca. Sunt chiar unul lângă altul.”

„Ştia tot despre mine. L-a avut pe Duhul Sfânt!”

Ceva mai târziu, Zoe Daian află că Părintele Arsenie e surghiunit la Bucureşti şi lucrează la Atelierele de Pictură ale Patriarhiei.

„M-am dus acolo, îşi continuă povestea Zoe Daian. O colegă mi-a spus unde e; cineva care mergea la el şi-l ştia. Era un călugăr acolo, la intrare. Şi mă duc şi zice călugărul acela către mine:

– Sunteţi nepoata Părintelui!

Eu zic:

– Da...

Zice:

– Mi-a spus că veniţi astăzi... Să-l anunţ!

 Şi apoi zice îndată:

– Ia uitaţi-l că vine spre poartă...

Şi el stătea aşa, în faţa mea şi se uita la mine. Se apropie, mă sărută şi mă îmbrăţişează, şi eu pe el. Şi-l întreb:

– De unde ai ştiut că vin?

– Eu ştiu tot despre tine!

Şi aşa şi era. Ştia tot despre mine. L-a avut pe Duhul Sfânt!”

Tot la Atelierele de Pictură, Părintele Arsenie îi spune nepoatei sale:

„– Tu trebuie să mai faci copii! Măcar unul! Să nu aud că ai făcut avort! Altfel, vei avea o operaţie foarte grea, care te va marca toată viaţa!

Şi aşa s-a întâmplat... Stăteam cu chirie, aveam condiţii foarte grele de viaţă şi am făcut un avort. Şi, când m-am întâlnit cu el după asta, nici nu s-o uitat la mine şi îmi zice:

– Nu m-ai ascultat! Dar ţi-a venit răsplata, de ce am vrut să te feresc! N-ai vrut...

Şi era aşa, străin faţă de mine.

Şi eu zic:

– Plec! Eu nu mai stau, că eu nu suport să te porţi aşa cu mine....

Da, s-a întâmplat exact cum mi-ai spus. I-am zis că nu am avut condiţii, că stăteam într-o singură cameră...

Şi el mi-a răspuns:

– Astea nu-s motive! Un mare păcat ai făcut! Am vrut să te feresc, n-ai vrut... Să suporţi!

Atunci, am început să plâng şi el mi-a spus:

– Nu te las să pleci aşa!

M-a îmbrăţişat şi mi-a spus:

– Te aştept să mai vii când poţi!...”

„Vai, ce-o să se bucure! De ieri mi-o spus Părintele Arsenie că veniţi!”

A urmat apoi perioada în care Părintele Arsenie era la Drăgănescu. Şi aici, Zoe continuă să îl caute, deşi, spune ea: „El mi-a transmis să nu-l caut, să nu am probleme. Ştia că tatăl meu e arestat şi a vrut să nu-i îngreunez situaţia.

Am auzit atunci într-o biserică, la Cluj, cum vorbeau doi cetăţeni că Părintele Arsenie nu mai este la Prislop. Şi atunci m-am gândit că sigur numai Securitatea l-a scos, pentru că el era pe viaţă şi pe moarte legat de mănăstire.

Şi maică-mea trăia încă; mama mea a murit în august ’89. Şi mama mea zicea:

– Dar dacă el o fi renunţat, fiind vremurile astea tulburi? Poate a renunţat la călugărie...

Eu zic:

– Mami, dacă ar fi renunţat, ne-ar fi anunţat... Trebuie să fie ceva rău, altfel nu ar fi plecat!

Dar n-aveai de unde să te informezi şi ţi-era şi frică să o faci... Şi cum eu eram cu tinicheaua cu tatăl meu şi cu el, nu eram bine văzută deloc.

Şi mi s-a mai spus, de către cineva: Să fii atentă la Drăgănescu, că sunt securişti pitiţi în jurul bisericii, civili. Ai grijă! Să nu întrebi nimic! Te duci direct la biserică!

Şi m-am dus la el, la Drăgănescu. Mi-a spus ce autobuz să iau şi mi s-a mai spus: Cobori la ultima staţie. Nu întrebi pe nimeni nimic. Te uiţi după biserică şi unde vezi biserica, turnul, acolo cobori.

Şi m-am dus şi îl căutam pe Părintele Bunescu. Nu era nimeni la biserică, nici în curtea parohială. N-am văzut pe nimeni... Şi-mi venea să strig: Părinte Bunescu! – dar nu îndrăzneam să zic tare, să strig. Pentru că nici nu-l cunoşteam pe părintele Bunescu.

Şi, deodată, apare Părintele Bunescu şi-mi spune:

– Vai, ce-o să se bucure! De ieri mi-o spus Părintele Arsenie că veniţi!

Dar eu nu l-am anunţat deloc! Nu erau pe atunci telefoane mobile.

Şi zicea Părintele Bunescu:

– De ieri mi-o spus să fiu atent, că veniţi.

Şi îl întreb:

– Unde-i?

Şi-mi răspunde:

– În biserică!

Era pe schelă. Şi, când am deschis uşa, nici n-am intrat, şi-mi zice:

– Te aşteptam...

Am stat mult cu el. Apoi, deodată, mi-a spus:

– Te duci acum la autobuz! Ştii de unde-l iei?

Zic:

– Da, când am coborât mi-am fixat topografia locului.

Zice:

– Să nu-ţi fie frică! Nu vei păţi nimic! Să mergi liniştită. Ai bani? Ai ce-ţi trebuie?

– Am!

– Să fii liniştită, că nu ţi se întâmplă nimic!

El o ştiut, fără să-l anunţ, că vin. Aşa cum mi-a spus Părintele Bunescu: Mi-a zis de ieri că ai să vii...

Dar eu zic către Părintele Bunescu:

– Eu n-am anunţat pe nimeni că vin...

La care Părintele Bunescu zice:

Nici nu era nevoie să-l anunţi!...”

Părintele Arsenie la înmormântarea mamei sale

La centenarul liceului Avram Iancu din Brad, Părintele Arsenie va veni spre locurile natale. Atunci Zoe, împreună cu fiica sa, se duce să ia binecuvântare... „Am crezut că fetiţa se va speria de Părintele, când va vedea că e aşa impunător, cu barbă. Dar nu! A luat-o în braţe şi ea n-o mai vrut să iasă din îmbrăţişarea lui! O luat-o în braţe şi a zis: Aşa un copil bun! Toată viaţa ei mi-a spus-o. Toată viaţa ei!”

Tot din acea vreme Zoe Daian îşi aminteşte de înmormântarea mamei Părintelui Arsenie, Creştina. Şeful de post din Vaţa îi va relata, mai târziu, episodul acela în care Părintele Arsenie, deşi închis, va veni la înmormântarea mamei sale. Şefului miliţiei de aici i se dăduse ordin de la Bucureşti să îl aresteze pe Părintele dacă va fi găsit la înmormântare. Într-adevăr, şeful de post îl vede pe Părintele Arsenie între oamenii adunaţi la acest greu moment. Să nu tulbure slujba înmormântării, se gândeşte să îl aresteze imediat după ce se termină ceremonia. Însă... Părintele Arsenie nu a mai fost nicicum de găsit!

„L-a întrebat şeful închisorii unde era Părintele pe şeful de post:

– Cum, nu a fost acolo, la înmormântare?! Nu l-aţi văzut?

Şi zice miliţianul:

– Ba da! A fost la înmormântarea mamei lui şi am vrut, după ceremonia de înmormântare, să stau de vorbă cu el că, na, era de acolo... Dar nu l-am mai văzut, nu l-am mai găsit!...

Toţi din sat s-au bucurat când l-au văzut Pe Părintele acolo, că au crezut că l-au eliberat. Şi mai mulţi l-au căutat. Dar ziceau:

– A intrat în pământ!”

Mai târziu, în anii de încercare, într-una din întâlnirile cu Părintele Arsenie, acesta îi spune Zoei că îşi simte sfârşitul aproape: „Şi s-a dus atunci la mănăstirea Prislop, din Hateg, atât de dragă inimii lui, şi şi-a ales un loc şi a zis:

– Aici vreau eu sa-mi fie mormântul!

E un loc extraordinar, parca-i rupt dintr-un psalm.

Şi măicuţele i-au spus:

– Părinte, e tare frumos locul, dar nu are apă şi nu-i nicăieri vreun izvor prin preajmă.

Atunci Părintele le-a spus:

– O sa vina şi izvorul!

La scurt timp, a apărut în pădure, la doi-trei metri de capul mormântului, un izvor! Şi nu mult după aceasta s-a sfârşit şi el, Părintele nostru...”

„Aşa aş mânca nişte banane, Ziane!...”

La înmormântarea Părintelui Arsenie, Zoe nu a reuşit să ajungă. „Nu am fost la înmormântare, pentru că nu am ştiut. Nu m-au anunţat! N-au anunţat pe nimeni din familie. Aşa ca n-a fost nimeni din familie. Părinţii mei muriseră şi ei. Şi rămăsesem singură. Însă el era sprijinul meu. L-am căutat şi l-am urmat peste tot. Doar crescusem cu el în casă...”

De atunci, Zoe îl va căuta mereu la mormânt. Iar binecuvântările unchiului nu au încetat niciodată să se reverse asupra ei. Am întrebat-o cum îi simte, acum, prezenţa şi cum o ajută Părintele Arsenie.

„Prin rugăciune! Să vă povestesc...

Eu am avut o problemă foarte mare. Am dat ceva din casă, făcut de el. Şi am căutat persoana respectivă, s-o găsesc, că fiica mea a fost foarte afectată de ce am făcut. Şi persoana la care i-am dat doi ani de zile s-a ferit de mine. E din Bucureşti. Doi ani de zile i-am scris recomandate, am sunat-o la telefon, peste tot am căutat-o! Dar s-a ascuns de mine. Doi ani de zile! Şi, într-o dimineaţă, mă duc la poză şi zic: Unchiule, te rog să mă ajuţi să recapăt lucrul pe care tu l-ai făcut şi pe care ni l-ai lăsat nouă. Am greşit... Ajută-mă să-l recapăt! Atâta lume ajuţi şi pe mine nu vrei să mă ajuţi?!...

Şi sună telefonul! Era persoana aceea. Nu aveam putere să-i răspund, aşa s-au intersectat convorbirile...

Şi mi-a spus că a dat acel lucru la o mănăstire. Zice: Dar nu-ţi spun unde, că eu nu vreau să-l iei înapoi. Acolo dacă e, parcă e al meu... L-am dat, pentru că era prea multă binecuvântare că-l aveam de la tine.

Imediat cum am închis telefonul, mă sună Preasfinţitul Daniil şi-mi zice unde e obiectul. Şi-mi spune: Mâine dimineaţă te duci după el! Ai cu ce să te duci? Zic: Da!

Dar cum o aflat Preasfinţitul, nu ştiu, pentru că ea nici la telefoanele Preasfinţitului nu răspundea. S-a ferit. Probabil pentru că a văzut că vrea să mă ajute...

Vă spun: în toate mă ajută!

În dimineţile mele de rugăciune, stau aici şi mă uit la el şi comunicăm. Eu îi vorbesc şi parcă ochii lui sunt vii.

Când am venit de la sfinţirea crucii de la mormântul mătuşii, adică a mamei sale, m-am dus lângă icoană şi i-am spus: E foarte frumoasă! Dar tu o vezi şi de acolo... Tu de acolo ne vezi, cu ochii tăi, dar eu, de aici, nu te mai pot vedea...

Chiar le spuneam prietenilor mei că, dacă mi se întâmplă ceva, simt cum mă direcţionează.”

Din acelaşi registru, doamna Daian are o istorisire plină de savoare şi copilărească purtare de grijă a Părintelui pentru ea.

„Într-o zi, mă apucase aşa un dor de banane! Timpul era urât. Şi eu vorbesc cu el şi simt răspunsul lui, pentru că-l cunosc şi ştiu ce mi-ar zice.

Şi-i spuneam:

– Aşa aş mânca nişte banane, Ziane!...

După câteva minute, o prietenă de-a mea mă sună:

– Eşti acasă? Vin la tine! Aş vrea să vin până la tine.

Zic:

– Vino!

Şi vine cu o plasă de banane! Şi zice:

– Tu, am intrat în magazin şi m-am gândit oare cu ce să vin la tine?

Dar eu nu i-am spus nimic! Şi ea continuă:

– Parcă cineva îmi şoptea: „Ia banane! Ia banane!...

Mă ajută enorm, enorm! În tot ceea ce fac simt cum mă ajută Părintele...”

Povestind cu Zoe Daian, ţi se deschide o altă lume, un alt univers al Părintelui Arsenie. Aievea, în faţa ochilor vezi livada cu zumzet de rugăciune şi miros de cerneluri pastelate, îl vezi pe tânărul Zian ducându-şi în spate nepoţica, jucându-se, copilărindu-se cu ea şi, de ce nu, retrăindu-şi încă o parte din propria-i copilărie, deloc uşoară şi prea puţin prietenoasă...

Iar povestea lor se aşează ca una din cele mai frumoase moşteniri de gingăşie pe care Părintele Arsenie încă o mai lasă, între noi, ca pe o altă mare binecuvântare...